Am scris ieri foarte multe si WordPress-ul nu a salvat nimic. Nu conteaza. M-am gandit sa scriem si noi, mami si tati lui Matei, cateva despre experienta unui copil. Pentru ca orice s-ar spune…primul copil va fi acea experienta care nu se va repeta… Stiti voi: oricat de buni ati fi in ceva… prima reusita este cea care ramane in memoria sufletului.
Uitandu-ma retrospectiv de la momentul in care Camelia imi spunea ca vom avea nevoie de Cartea Copilasului (si implicit imi dadea de inteles ca 2 teste Barza au iesit pozitive… deci vom avea un bebe) si pana acum cand i-am taiat motzul totul este viu si stralucitor. Prima ecografie si prima ecografie 4D in care dragutul de Matei statea cu picioarele cracanate si aratandu-ne clar: sunt baiat!, prima data cand am inceput sa ne jucam cu el cand inca era in burtica, calatoria de la Vulcanii Noroiosi cu el in varsta de -4 luni, momentul in care am fost sa cumparam patutul si caruciorul… A! Si am uitat de modul in care am zugravit camera cu 3 ani inainte, noi asteptandu-l cu mult drag inca de atunci.
Apoi prima data cand l-am vazut la spital, prima zi la sanul mamicii, prima zi acasa… prima plimbare, primul tzipat, prima baie… prima data cand a stat pe burta, prima data cand a inotat, prima data cand s-a ridicat singur in capul oaselor… prima data cand am vazut ca ii este dor de noi… primul biberon, prima data cand tata a stat cu el … botezul si joaca cu alti copii…prima data in leagan, prima data la olita, prima data cu masina la munte…
As vrea deja sa vorbesc cu el uneori si nu stiu cum sa ma exprim. Atunci cobor si eu in patru labe si incepem sa ne fugarim prin casa incercand sa ne prindem sau s aprindem un balon. Si cand castiga Matei se bucura tare. Si cand pierde se bucura asijderea.
Cred ca noi, oamenii mari, tocmai asta pierdem… ideea de a ne bucura de faptul in sine, de socializare, de joc…fie ca pierdem, fie ca vom fi castigat ceva… de fapt castigam viata. orice ar fi Matei imi zambeste si se bucura. Iar cand ma vede suparat nici lui nu ii place… se simte stresat, obosit, vrea sa plece…
Am fost plecat 4 zile din Bucuresti. Momentul in care am intrat in casa, momentul de bucurie al copilului de 10-11 luni m-au facut sa imi dea lacrimile. S-a lipit de piciorul meu si a strigat ta-ta, ta-ta… si nu imi mai dadea drumul. Momente care nu pot fi uitate usor.
Ar trebui sa ne amintim de aceste clipe si mereu, cand ar fi sa ne enervam, sa le folosim pentru a ne calma si pentru a zambi. Nimic nu este mai placut decat sa vezi ca cineva iti zambeste, iar tu sa ii intorci zambetul… stiti voi: zambetul pisicit…zambetul cuceritor… zambetul de bucurie…
