logo clubromantic
Login:
Parola:
Inscriere | Parola uitata
Home / Forum / Salonul rosu / Amalia

Amalia

(http://www.clubromantic.ro/18039)rss

Povestea unei altfel de iubiri...


Recomanda topicul pe Facebook
Adauga comentariu
aiko 2014-05-02 16:03:46

userThumb
Rotterdam, Olanda
Membru din: 2001
Postari: 180
 "Pe undeva, cumva, am facut o greseala."
Ma priveste absenta dar vocea ii rasuna clar si raspicat.
"Fiul meu ma uraste. Sunt aproape sigura. Nu stiu de ce, ce am putut face ca sa merit asta. Cand ma gandesc ca eu am fost cea care l-a vrut, ca daca era dupa taica-su ajungea in orfelinat. Iar acum il prefera pe el mie, ar vrea sa fie doar cu el. Si cu mine vorbeste atat de urat..."
Tace brusc, cred ca isi inghite lacrimile. De furie, de deznadejde, de mila de sine, nu stiu. Incerc sa mi-l imaginez pe Hugo, care acum are 20 de ani, ca bebelus.
"Cum ai ajuns sa il adopti? De ce nu l-a vrut sotul tau?"
Amalia se gandeste putin inainte de a-mi raspunde.
"Noi am fost foarte fericiti impreuna multi ani, dar eu mi-am dorit mereu copii. Lui Johan ii era indiferent. Afacerea lui avea si are si acum foarte mult succes. Eram bogati si tineri si ni se parea ca lumea e a noastra. Ii placea sa calatorim impreuna prin lume, a fost din tinerete foarte atras de China, dar am vazut lumea intreaga. Stilul nostru de viata nu era compatibil cu a avea si a creste copii. Nu era impotriva lor dar ii era indiferent, atata timp cat nu trebuia el sa isi bata capul cu ei. Eu in schimb mi-am dorit foarte mult copii. Si tot nu reuseam sa raman insarcinata. Au trecut asa 10 ani. Incepusem fertilizari in vitro. In Olanda asigurarea iti acopera doar 2 incercari, sunt proceduri foarte scumpe. Medicii recomanda maxim 3. Eu facusem 3 incercari la o clinica privata, renumita, l-am convins pe Johan sa le platim pe toate din buzunar ca sa fim mai siguri. Dupa a 3 incercare ratata, mi-a spus mama la telefon ca o cunostinta de a ei, asistenta sefa la maternitatea de stat din Lisabona, ar putea sa ma anunte cand naste cineva acolo un copil nedorit si daca vreau as putea sa adopt. Am acceptat. Cred ca mi-am imaginat la momentul respectiv ca in cateva zile, maxim intr-o saptamana-doua, voi tine in brate un bebelus. Au trecut cateva luni dar nu m-a sunat nimeni. Aveam deja 35 de ani si disperarea mea de a avea un copil se adancea cu fiecare zi care trecea. L-am convins pe Johan sa mergem inapoi la clinica si sa solicitam o a patra incercare. Era convins ca o facem degeaba dar a facut-o pentru mine. Medicii nu au fost foarte incantati. Au acceptat in final (erau banii nostri pana la urma) si au propus sa imi dubleze de data asta doza de progesteron, in speranta ca va ajuta. Si taman atunci, cand eu eram mai data peste cap fizic, mental si emotional de dozele mari de hormoni, ma trezeste intr-o noapte taraitul mobilului pe la vreo 3 dimineata. Numar necunoscut portughez. Am raspuns repede, credeam ca se intamplase ceva cu sora mea, sau cu mama. O voce necunoscuta m-a intrebat in portugheza:
 
'Amalia Coramento?'
 
In aceeasi secunda timpul s-a comprimat si dilatat in acelasi timp. Cred ca am tipat 'Da, eu sunt, ce s-a intamplat?', pentru ca Johan care de obicei dormea dus s-a ridicat brusc in capul oaselor. 'Amalia, ai un fiu, daca il vrei. S-a nascut acum 10 minute.'
Nu stiu daca au trecut 2 minute sau 20, dar imi aduc inca aminte ca am ramas incremenita o vreme fara sa scot un cuvant. Imi amintesc ca prin ceata ca Johan ma tot intreba ce s-a intamplat, se daduse intre timp jos din pat, cred ca i-am balmajit in portugheza ceva, ca imi tot repeta ca nu intelege... Asistenta sefa nu a mai zis nimic, a ramas la telefon asteptand un raspuns. A fost bine ca nu a mai zis nimic. Aveam nevoie sa imi ascult gandurile invalmasite. Sa gasesc firul. Am tras aer in piept si am decis in momentul ala, fara sa mai discut cu Johan, fara sa o sun pe mama, fara sa ma gandesc la ce fac: 'Il vreau, iau primul avion la Lisabona'. Si am inchis.
Johan a trebuit sa mai astepte cateva minute dupa aceea, pana mi-am mai revenit putin si am reusit trec iar pe olandeza. A fost foarte furios. Mi-a cerut sa aman pana ne lamurim cu rezultatele ultimei fertilizari, desi el imi tot spusese pana atunci ca o facem degeaba. Mi-a cerut sa anulez. Mi-a cerut sa astept sa facem mai intai un curs pentru parinti adoptivi, sa stim in ce ne bagam. Dar eu nu puteam sa renunt. Imi doream foarte mult sa zboare cu mine la Lisabona, asa ca in urmatoarele doua zile am facut tot ce am putut sa il conving. A treia zi eram in avion. Singura. Cand am aterizat, i-am anuntat pe ai mei si apoi m-am urcat in primul taxi si m-am dus direct la spital. Sa imi vad fiul. Sa il tin in brate. Sa il miros, sa il gust, sa simt ca e al meu, pentru totdeauna.
Nu reusesc sa imi amintesc cum am ajuns la maternitate, cum am gasit-o pe asistenta sefa, si nici macar clipa in care l-am vazut pe Hugo pentru prima oara. Tot ce imi amintesc din seara aceea este ca il tineam in sfarsit in brate, asezata pe patul mamei lui. Era o fata destul de tanara, micuta, blonda, cu pielea foarte alba. Ma simteam stinghera asezata asa pe un colt al patului ei, tinand in brate bebelusul ei. Am intrebat-o daca nu o deranjeaza ca e la mine in brate, daca nu prefer sa il tina ea o vreme. Mi-a spus scurt ca nu o deranjeaza nimic,ca doar e fiul meu". I-am spus ca as vrea sa il numesc Hugo si am intrebat-o daca e de acord. Mi-a spus sa-l numesc cum vreau, doar e fiul meu."
 
Putin surprinsa de raceala raspunsurilor mamei biologice, o intreb, poate putin prea brusc. "De ce nu il vroia?"
 
Amalia ma priveste deodata lung, cercetator, fara sa raspunda imediat, muscandu-si buza de jos la sange. Apoi continua. "Nimeni nu stie asta in afara de mine, Johan si parintii mei, nu am mai spus nimanui pana acum. Nu vreau sa stie Hugo, nu vreau sa afle vreodata. Tipa era casatorita si avea deja un copil. O familie normala, cu o viata normala. Insa facuse o greseala, cu un alt barbat, un negrotei, si nu vroia sa duca copilul acesta acasa, dovada clara a infidelitatii ei. Se vedea destul de clar ca bebelusul nu era curat caucazian. Dar pe mine nu ma deranja deloc treaba asta. L-am dus acasa in aceeasi seara, la ai mei. Mama ne cumparase un car de hainute, biberoane, si alte lucrusoare de copii. Era atat de fericita, deborda de veselie, ea care fusese intotdeauna o fiinta morocanoasa de care ma ascundeam in casa bunicii mele. De necrezut. A doua zi m-am dus sa finalizez adoptia. Am intrat in cabinetul avocatului razand si am iesit plangand. Nu aveam voie sa adopt pentru ca nu aveam domiciliul in Portugalia. Am fost sfatuita sa o contactez pe mama biologica, care sa declare oficial copilul ca fiind al ei si dupa aceea impreuna cu sotul ei sa semneze actele de adoptie. Era singura solutie. Am sunat-o pe persoana care facea legatura dintre mine si mama biologica (nu vroia sa fie contactata direct), dar mi s-a raspuns sa ma descurc singura, ca ea nu mai vrea sa fie batuta la cap cu povestea asta, si in fond e fiul meu nu al ei."
 
Se opri din povestit cu un oftat adanc, si toata emotiile prin care trecuse cu 20 de ani in urma amenintau sa iasa la suprafata. A continuat repede, ca sa lase cuvintele sa ia locul lacrimilor. "Am sunat-o pe asistenta de la maternitate, nu mai stiam ce sa fac. A incercat sa ia si ea legatura cu mama biologica, dar a primit acelasi refuz categoric ca si mine. Eram atat de disperata la gandul ca trebuie sa las din brate nou-nascutul pe care il acceptasem deja ca fiind fiul meu, la gandul ca trebuie sa il las in urma si sa il las sa ajunga la orfelinat, la gandul ca ma intorc in Olanda fara copil... Mama a aflat ca se trece peste procedura standard de adoptie daca sotul meu declara ca e copilul lui. L-am sunat repede pe Johan dar a reactionat de-a dreptul ultragiat. Bineinteles ca nu va face asa ceva. Nu e copilul lui biologic, nu vroia sa vina la Lisabona sa faca un fals in acte. Mi-a cerut sa il duc pe Hugo la orfelinat si sa ma intorc acasa. Doar om mai gasi noi copii abandonati si mai incolo, ca doar sunt pe toate drumurile."
Vocea ii devenise intre timp strangulata de furie. Nu cred ca l-a iertat inca pe Johan pentru asta, nici dupa atatia ani. "Am inchis telefonul si am sunat-o din nou pe asistenta de la maternitate. Plangeam, tipam, cred ca devenisem isterica. Mi-a spus ca mai este o varianta - sa declar ca am nascut eu copilul. Inca nu avea certificate de nastere. Am plans toata noaptea aceea, m-am perpelit, mi-am smuls parul, am umblat prin camera cu Hugo in brate, care dormea linistit si senin si parea ca zambeste. Si a doua zi dimineata devreme de tot m-am dus la maternitate inainte sa se schimbe tura de noapte si l-am declarat ca al meu. Apoi tata s-a dus la primarie si i-a facut certificatul de nastere. Dupa o luna am revenit in Olanda, eu cu Hugo. Nici dupa definitivarea actelor in Lisabona nu a vrut Johan sa vina sa isi vada copilul. Am calatorit singura cu el si cu bagajele incarcate de tot ce cumparase mama, si Johan ne-a asteptat la aeroport."
"Hugo ce stie din povestea asta?" nu ma pot abtine sa intreb.
 
"I-am spus o poveste inventata. Ca mama lui era necasatorita si nu avea bani sa il creasca. Ca atunci cand adopti in Portugalia esti trecut pe certificatul de nastere ca parinte. Asta le-am zis tuturor. Cel mai greu de convins a fost medicul nostru de familie, care stia ca tocmai facusem o alta fertilizare in vivo, ca nu aveam cum sa il nasc eu. A fost suspicios multa vreme, si eu am trait in teroare stiind ca daca se descopera frauda in acte Hugo va fi trimis fara multa ceremonie inapoi in Portugalia, la orfelinat. Legea olandeza este nemiloasa. Aveam cosmaruri in care ma dadeam de gol, si ei imi luau copilul. In unele vise reuseam sa il iau in brate si sa alerg cu el departe, cat mai departe, dar il simteam din ce in ce mai greu, si ei ne ajungeau din urma. Cred ca Hugo era trecut bine de 12 ani cand s-au rarit, si in final au incetat, cosmarurile astea. Era un copil atat de dulce, atat de iubaret, ii placea sa se cuibareasca langa mine la o varsta la care ceilalti baieti incepeau sa isi evite mamele, mai ales in public. El ma lua in brate si ma pupa, cu o naturalete delicioasa. Si dintr-o data, de pe la 13 ani incoace, a devenit din ce in ce mai agresiv, mai furios, mai recalcitrant... Am divortat cand implinise 15 ani, si cand l-am intrebat cu cine vrea sa ramana mi-a zis, aproape iritat ca mi s-a parut necesar sa intreb: 'Normal ca raman cu tine, cu cine altcineva?' Dar a continuat sa se poarte din ce in ce mai urat cu mine. Fostul sot a pastrat afacerea si e in continuare bogat. Iar Hugo imi reproseaza mereu ca incerc sa am grija de banuti, ca de abia ne permitem un cuptor electric nou, pe cand taica-su isi cumpara in fiecare an inca un Porsche. Ca traim intr-o casa minuscula, avem un televizor mic, ca eu conduc o amarata de Honda si la sfarsitul lunii nu mai am bani nici macar sa-i cumpar un steak. Imi reproseaza ca nu mai reusesc sa vand tablouri cu vindeam pe vremuri cu cate 5000 de euro, si ca ma 'injosesc' sa lucrez ca babysitter ca sa platesc facturile. Si ce daca am poezii publicate, si ce daca picturile mele sunt in toate albumele de arta contenporana, si ce daca numele meu e cunoscut tuturor criticilor de arta din Europa de Vest... Nu am banii pe care ii are taica-su asa ca sunt demna de dispret. Cand vad ce prieteni de doi lei are mi-e frica sa nu se intample ceva groaznic cu el, sa nu se apuce de distribuit droguri sau altceva oribil, din frustrarea asta de a nu avea destui bani. I-am spus acum cateva zile ca nu l-am luat de la mama lui biologica din Portugalia ca sa ajunga sa bata strazile cu cocalari si oameni de nimic in Olanda. M-a privit cu atata ura in momentul ala ca am crezut, cand a inceput sa paseasca incet spre mine, ca o sa ma loveasca."
 
"A incercat sa te loveasca?" o intrerup, putin socata.
 
"Nu, nu m-a lovit. S-a oprit cu fata la o palma de a mea si mi-a cerut sa nu mai spun tampenii, ca eu sunt mama lui, singura lui mama, eu si nimeni altcineva,  Ca mama este doar femeia care nu isi abandoneaza copilul, ca tarfa din Portugalia la care ma refer eu nu e mama lui. Am incercat sa ii explic ca pentru o femeie fara sprijinul unui barbat este greu sa se descurce cu un copil, mai ales intr-o tara ca Portugalia. Nu a vrut sa auda, nu a vrut sa discute. Si-a luat geanta si a plecat la taica-su. E ultima oara cand am vorbit cu el, ultima oara cand l-am vazut. E fiul meu, si ma uraste. Pe undeva, candva, in timp ce ma straduiam sa ii fiu mama, am facut cu siguranta o greseala..."
 
*****
 
Povestea este adevarata si ma urmareste, ma bantuie, ma haituie... Iar acum, in pragul cursului pentru parinti adoptivi aspiranti, nu pot sa nu ma intreb ce greseala a facut ea, si daca o voi face si eu cu copilul pe care imi este scris sa il adopt.
Trimite pe Y!
Keywords: adoptie

Comentarii: 3 downjos

tristan
alternativa ( 2014-05-02 17:17:41) uptop
nophoto
Bucuresti, Romania
Membru din: 2001
Postari: 47
 Am citit cu atentie ce ai scris.  Frumos, cursiv si fara menajamente.
Nu voi mai intra in detalii despre sentimente, senzatii.. :)

As vrea sa iti povestesc un aspect pe care oricare persoana care se gandeste sa adopte un copil ar fi important sa il stie.
Scrisesem cu ceva ani in urma pe CR despre constelatii familiale.

De-a lungul anilor am vazut in multe constelatii familiale cat e de solida legatura cu parintii de sange. Nu pot explica cum functioneaza procesul dar functioneaza. :-) 

Cu ce am plecat dupa astfel de experiente a fost:
Relatiile dintre copii si parintii adevarati nu se rupe si nu dispare chiar daca ei au fost preluati extrem de devreme. Chiar daca ei nu stiu. Aceste legaturi raman si apar uneori la suprafata fara sa poti gasi explicatii.

Pentru cei care nu stiu: In constelatii familare, initiatorul ( in cazul acestei istorii, Amalia) creaza cu participantii prezenti la un asemenea curs/ seminar  o imagine tridimensionala a familiei ei.
Reprezentantii sunt persoane care nu au nimic in comun cu persoana care initiaza constelatia (in cazul acesta Amalia) . Nici persoana aceasta nu participa in mod activ la constelati ci va fi reprezentata de o alta persoana.  

Daca se face o constelatie cu scop simplu: ritual de separare/ despartire intre parintii biologici si copil, se poate ameliora disonanta pe partea emotionala.

In constelatia initiata de parintii adoptivi sau parintele adoptiv (in cazul acesta Amalia,) vor fi prezenti si integrati parintii adevarati (ca deh, fara de ei  copilul nu s-ar fi nascut).
Exercitiul de separare si multumirea pentru contributia lor e importanta.

Reprezentantul persoanei adoptate (a lui Hugo) va multumi parintilor biologici pentru rolul lor in prezenta lui acum pe planeta dar si mamei (parintilor adoptivi - Amalia si Johan) pentru contributia lor in viata lui.
Procesul poate aduce multa pace sufleteasca in cel adoptat cat si in parintii adoptivi.  
Sper ca intelegi si intelegeti cum e dinamica procesului?!!

 
Gasesti mult suport pe net in acest sens

Bafta
Traieste intens
Tristan

black_angel
O greseala-mai multe greseli ( 2014-05-05 23:58:39) uptop
userphoto
Bucuresti, Romania
Membru din: 2001
Postari: 52
 Aiko, as vrea sa pot spune ca de vina e soarta. Dar nu pot.
Eu cred ca Amalia a facut greseala cea mai grava: in disperarea sa de a avea un copil, cu orice pret, a ignorat cel mai important lucru: asentimentul partenerului de viata. Da, stiu, e usor sa vorbesti fiind spectatorul de pe margine. Insa ea a gresit incercand sa il atraga pe Johan intr-o aventura in care a pornit singura. Si aici a facut o a doua greseala: a sacrificat chiar premisele unei familii echilibrate. Practic in loc sa ii ofere copilului dorit un mediu stabil a ales varianta unui trai chinuit, care isi pune amprenta atat asupra ei cat si asupra copilului.
E normal ca Hugo sa simta revolta: in sufletul lui probabil a incoltit ideea ca este unul din motivele nefericirii Amaliei. Probabil ca de aici vin si tendintele autodistructive: anturaj dubios, revolta samd. Practic se autopedepseste pentru nefericirea Amaliei, pentru greutatile ei financiare, pentru sacrificiile pe care el vede ca ea le face pentru copilul "unei tarfe din Portugalia". Nu cred ca Hugo o uraste pe Amalia. Probabil ca fuge de senzatia de vinovatie pe care o simte de fiecare data cand isi vede mama-unica sa mama-chinuindu-se sa isi plateasca facturile in timp ce fostul sot al Amaliei (practic un pseudo-tata pentru ca inteleg ca Johan nu a ajuns sa dezvolte cu adevarat niste sentimente paterne fata de Hugo) isi permite un trai cu mult mai mult decat decent, trai pe care l-ar fi putut avea si Amalia daca nu l-ar fi adoptat.
aiko
Re:O-greseala-mai-multe-greseli ( 2014-06-17 16:04:58) uptop
userphoto
Rotterdam, Olanda
Membru din: 2001
Postari: 180
M-am intrebat si eu asta, Black. Poate ar fi mers lucrurile altfel daca Johan ar fi fost de accord cu adoptia. Poate nu. Cat de stabila este o familie, cat de unit este un cuplu al carui barbat nu intelege si e indifferent fata de dorinta sotiei lui de a avea copii? Cat de capabil de a dezvolta sentimente paterne este un barbat care poate intoarce cu atata usurinat spatele unui sugar al carui singura alternative este orfelinatul cu conditiile lui oribile, inumane? Pe vremuri se lasau nou-nascuti la usile unor oameni, si foarte, foarte putini erau cei care nu ii luau in casa, care ii puteau lasa sa moara afara de frig si foame. Exista in noi un impuls ancestral de a-i proteja pe cei mici, si nu cred ca acest impuls este intamplator. Iar celor care nu il au li se stinge semintia, disparand in acest fel dintre noi. Dincolo de discutiile despre decizii luate in asentiment, dincolo de armonia de cuplu, dincolo de asteptarile pe care le avem din partea viitorului, cati dintre voi ati putea spune nu unui sugar abandonat, ale carui singure alternative sunt o viata cat de cat normala cu voi, sau orfelinatul? Eu am convingerea ca majoritatea covarsitoare a oamenilor ar accepta copilul daca ar fi pusi in situatia de a-i decide soarta. Chiar si cei care nu isi doresc si cauta in mod activ sa adopte si nu au o parere buna despre adoptie. Amalia ar fi trebuit cred sa cada de accord cu sotul ei atunci cand a zis da mamei ei si moasei, atunci cand s-a deschis acestei oportunitati. Acceptarea copilului atunci cand a aparut, si infruntarea sotului ei nu au izvorat din dorinta de a avea copii, ci din caracteristica umanitatii noastre celei mai adanci, din neputinta de a-l abandona. Cu sabie. Aiko
Comentarii: 3 uptop

Adauga comentariu

Copyright Horia Moga 1998-2017, Toate Drepturile Rezervate
itcnet
Forum Iasi | Prieteni, videoclipuri | Horia Moga foto&blog