logo clubromantic
Login:
Parola:
Inscriere | Parola uitata
Home / Forum / Salonul rosu / Clopotul de aur

Clopotul de aur

(http://www.clubromantic.ro/18042)rss

AS. am incercat sa atasez o fotografie ca sa va fie mai usor intelegerea insa sistemul nu a permis :(


Recomanda topicul pe Facebook
Adauga comentariu

tristan 2014-05-03 01:33:47

nophoto
Bucuresti, Romania
Membru din: 2001
Postari: 47
 Cred că nu intrasem în clasa a VI-a când am văzut pentru prima oară fotografii din Rangoon, capitala Birmaniei. Curiozitatea de a cauta imagini din misterioasa ţară mi-a fost  stârnită de povestea tatălui meu  despre un film cu vikingi pe care-l văzuse în adolescenţă sau tinereţe. Esenţa filmului este căutarea de către regele maur Ali a unui imens clopot de aur  numit “Mama clopotelor” de a cărui existenţă era convins. Legenda mai spunea că acest clopot ar fi fost undeva ascuns pe o insulă şi uneori marinarii mai norocoşi îl puteau auzi în nopţile cu furtună. Într-un final plin de peripeţii navigatorii din Nord ajung undeva pe lângă coasta Africii şi descoperă accidental, clopotul de aur.

De la film la geografie a fost un pas mic, mai ales când tatăl meu mi-a confirmat că o construcţie religioasă în formă de clopot acoperită cu aur, o pagodă sau stupa cum se mai numesc astfel de construcţii, există cu adevărat într-una din capitalele ţărilor din peninsula Indochina. Am luat la răsfoit atlasul şi enciclopedia. După câteva zile de căutări am descoperit că în Rangoon există  într-adevăr o imensă stupa acoperită în totalitate cu aur.

 De atunci au trecut peste mine un număr de ani şi multe alte călătorii însă, iată-mă, iar în Rangoon, capitala Myanmar-ului, nume care a fost impus de conducerea militară prezentă, înlocuind Burma, numele uzitat de englezi până în 1988 și pe cel de Birmania folosit pe plan international dupa anul 1948.  

Dintr-un taxi, în drum spre hotel, contemplez în depărtare Shwedagon Paya sau Dagon Paya- Stupa de aur. Numele de Stupa  sau Pagodă se folosesc alternativ deşi sunt legate de structuri diferite. O stupa e o construcţie solidă, fără uşi facută în jurul moaştelor vreunei persoane venerate. Pagoda e tipul de edificiu pe care îl ştiam din desene, picturi sau fotografii. În pagode se poate intra pentru rugăciuni. Construcţiile de gen stupa, în limba Pali thūpa, au evoluat de-a lungul secolelor de la forma de semisferă la forme de clopot. Ele sunt mai curând locuri sacre pentru comemorarea, în genere, a lui Siddhartha Gautama-supremul Buddha. Se spune că stupa sau zedi reprezintă mintea sfântă a lui Buddha şi fiecare parte dintr-o stupa arată calea spre iluminare. Mahāparinibbāna Sutta spune că Buddha ar fi cerut înainte de moarte ca peste resturile lui pămînteşti să fie construită o stupa. Replici mai mici de stupa sau zedi pot conţine şi texte sau alte obiecte sacre.

După aproape trei săptămîni în Burma mă simt familiar în ţara în care Rudyard Kipling şi-ar fi dorit să se reîncarneze, deşi eu nu pot descifra nimic dincolo de zâmbetul locuitorilor. Mi s-a întâmplat rar în să mă simt într-o asemenea dezorientare. De asta mi-am dat seama cu vreo jumatate de oră după aterizare. Sistemul dictatorial se simte de cum cobori din avion, e agresiv precum căldura din aer. Mulţi ochi ne urmăresc mişcările şi ne anticipează intenţiile. Turismul e scris încă cu litere mici astfel că suntem dependenţi de bunăvoinţa altora. Evident că un însoţitor vorbitor de limbă engleză e o condiţie sine qua non. Asta înseamnă şi control. Nici măcar un număr de la maşină nu reuşesc să descifrez de unul singur. Alfabetul burmez e elegant precum un fir de spaghetti fiert. Adică e plin de curbe, de cercuri, de spirale şi volute. 

Plimbarea pe jos e cea mai atrăgătoare formă de a face cunoştinţă cu un oraş sau să reînnozi prietenia cu el când te reîntorci. Rangoon garantează călătorului un voiaj în trecut. Poţi retrăi aici sindromul cubanez. Precum acolo, în zona veche a Havanei unde nu s-a schimbat nimic din 1959, şi în Rangoon timpul s-a oprit în 1948 când s-au retras englezii. Unele clădiri mai păstrează încă rănile războiului, se văd pe ele urmele bombardamentelor japoneze apoi a celor americane. În acelaşi timp Rangoon se mândreşte cu cea mai mare concentraţie de vile în stil colonial de pe întregul subcontinent; clădiri somptuoase care amintesc de opulenţa unor vremuri apuse deşi starea lor de degradare, în majoritatea cazurilor, este deplorabilă. Culorile au părăsit de mult tencuiala iar mucegaiul susţinut de umezeala din aer a cucerit şi înnegrit în mare parte faţadele. Cenuşiul a devenit culoarea primară pe multe bulevarde. Asfaltul străzilor e plin de crăpături şi gropi. Priorităţile primăriei mai ales de când capitala a fost mutată la Naypyitaw (nu încercaţi sa pronunţaţi), sunt altele. Experienţă similară şi cu autoturismele. Poţi să vezi modele americane mândria anilor 50 şi diverse modele europene la fel de vechi care se încumetă încă în trafic. Ici, colo, pe balcoane, rufele atârnă blazat în soare. Pete de culoare care împreună cu plante încăpăţânate aduc ceva nuanţe în oceanul monocolor. Singurul semn de progres pe aceste faţade, multe în stil art deco, sunt unităţile de aer condiţionat şi antenele parabolice.

Pe unele străzi sunt bucătării ambulante unde poţi să îţi cumperi pentru câţiva kyat, o sumă derizorie în dolari, o masă caldă. Acolo am avut prima întâlnire cu un călugăr budist. Maung Aye era înalt, bine făcut, cu capul ras şi cu o faţă rotundă ca o luna plină pe care înflorea uşor un zâmbet cuceritor şi care vorbea o engleză neaşteptat de bună. L-am invitat să luăm masa împreună. Mă gândeam că e o oportunitate să învăţăm câte ceva din credinţele care modelează sufletul acestui popor. A acceptat invitaţia noastră imediat. Îmbrăcat într-o ţinută tipică de călugăr budist cu un sanghati maro roşcat dar care îi lăsa un umăr gol, s-a aşezat pe o bancă îngustă de cealaltă parte a mesei. Maung Aye nu era trecut de treizeci de ani.

După câteva întrebări politicoase despre ţara de unde venim, motivul venirii în Burma şi cât vom sta oaspeţi în ţara lui, Maung Aye a început să ne  povestească despre Myanmar. Ţara lui este una dintre ţările cu cei mai devotaţi budişti din lume. Aproximativ 89% din populatia Myanmarului sunt budiştii care practică varianta Theravada, mai austeră şi ascetică, dar şi mai dificilă de practicat decât a variantei Mahayana, cealaltă ramură principală a budismului.

L-am întrebat unde a învăţat engleza şi mi-a spus zâmbind că mănăstirile încurajează învăţatul limbilor străine şi că el profită de orice ocazie să exerseze. Când l-am întrebat cum de a ales calea monahală Maung Aye a spus că a simţit de mic o chemare în direcţia asta. Apoi ne-a relatat că  „este normal pentru un băiat apoi pentru un bărbat în Myanmar să petreacă ceva timp la o mănăstire cel puţin de două ori în viaţa lui. O dată ca un „samanera”, un călugăr novice, între vârsta de 8 şi 12 de ani, şi apoi din nou, ca un „hpongyi”, un călugăr complet hirotonit, pe undeva la vârsta de 22-25 de ani.

Această descriere mă face să înţeleg mai bine generozitatea populaţiei când e vorba să susţină călugării cerşetori. Toţi au fost cândva în situaţia de dependenţă. Practica cerşitului de alimente este o o metodă veche care fost practicată de Buddha şi se continuă la fel în prezent ca un mijloc de a acumula merite dar şi pentru dezvoltarea unui suflet generos. Călugării pleacă în fiecare zi la răsăritul soarelui cu boluri (castroane) în mână şi umblă în tăcere prin satul sau oraşul cel mai apropiat, colectând hrană cum ar fi orez, curry sau alte produse alimentare. La întoarcerea la mănăstire ei vor împărţi alimentele primite cu ceilalţi călugări. Călugării primesc două mese pe zi, micul dejun şi masa de prânz şi nu li se permite să mănânce după ora 12:00. Deseori, un călugăr are propria sa familie unde merge în fiecare zi. Nu este la cerşit, deoarece familia îl invită să vină în casa lor. Este un ritual care exprimă o legătură profundă între călugări şi budiştii credincioşi şi oferă localnicilor şansa de a face fapte bune, „Dhana”, şi de a dobândi prin asta merit.”

Este într-adevăr o plăcere să conversez cu el. Îl văd foarte deschis şi dornic de a discuta convingerile lui, de a mă iniţia în valorile şi credinţele ţării sale. După masă Maung Aye ne-a întrebat ce planuri avem pentru după amiază şi când a aflat că dorim să mergem la Dagon Paya a cerut permisiunea să ne însoţească.

Ne-am apropiat dinspre sud de dealul Singuttara, locul pe care a fost înălţat Dagon Paya. De-a lungul secolelor dealul s-a aplatizat si a devenit o terasă de vreo cinci hectare. Maung Aye ne povestea necontenit despre istoria locului. Ne deapănă  legenda celor doi frați Taphussa și Bhallika, care l-au întâlnit pe Siddhartha Gautama- Buddha în timpul vieții sale și au primit în anul 588 î.e.n opt fire de păr de-ale lui. Frații au călătorit înapoi în Myanmar și, cu ajutorul domnitorului local, regele Okkalapa au constatat că dealul Singuttara e locul cel mai potrivit pentru o stupa. Dagon Paya, spune legenda, are peste 2500 de ani însă ştiinţa necruţătoare a arheologiei a întinerit-o cu vreo o mie de ani.

Îmi imaginam cum ar fi putut arăta câmpia asta uşor ondulată cu sute dacă nu chiar cu mii de ani în urmă. Dintre nenumăratele de grupe etnice care împart favorurile agronomice şi botanice ale acestei ţări se pare că oamenii din grupa  etnică Mon au fost cei care se aşezaseră aproape de întâlnirea fluviului Bago cu fratele lui Yangon. Apele lor îmbrăţişate îşi continuă drumul spre sud, spre ocean. Populaţia Mon a prosperat muncind câmpurile fertile dintre cele două braţe albastre, primitoare şi protectoare şi oamenii au progresat cultural într-o zonă a subcontinetului care la venirea lor nu avea încă nume.. Neliniştea pământului simţită frecvent în cutremure a generat de-a lungul timpului în localnici o fermitate comportamentală de meşter Manole în a reconstrui ceea ce natura distrugea şi continuă să distrugă şi astăzi cu aceeaşi seninătate. Cu atitudinea asta încăpăţânată s-au implicat în construcţia iniţială. Au reconstruit şi păstrat Dagon Paya de-a lungul secolelor pe locul ales. Forma prezentă a măreţei stupa e destul de nouă. Ea datează doar din 1769.

Retrăiesc înzecit emoţia simţită la 12 ani. Dagon Paya  e vizibil de la mare distanţă iar mersul într-acolo îmi măreşte tensiunea şi stârneşte curiozitatea. Dimensiunea construcţiei este incredibilă cu cei peste o sută de metri la cât se înalţă. E inima acestui oraş şi poate chiar a întregii ţări. După lăsarea sandalelor la intrare şi urcarea pe platformă, o explozie de culori şi forme îţi cucereşte atenţia şi ţi-o sparge în cioburi.

Terasa pe care se află Dagon Paya e  înţesată de temple, de pagode, de zedi , de pavilioane, de altare pentru lăsat ofrande, toate diverse ca formă şi dimensiuni însă toate împodobite cu generozitate şi cu mult, mult metal preţios. Experienţa e similară cu cea simţită în bisericile catolice din ţările mai sărace ale Americii de Sud. Şi acolo aurul se scurge extravagant peste tot. Cu cât ţara are populaţia mai pauperă cu atât cantitatea de metal preţios şi pietre preţioase e prezentată  mai ostentativ. E părerea  mea.

Înainte de a intra printre temple ne lovim de nenumărate magazine unde adepţii pot achiziţiona flori adevărate sau artificiale, umbrele de hârtie, tronuri aurite sau chiar imagini de-a lui Buddha în diferite ipostaze. Impactul luminos al lui Dagon Paya creează un climat care îți dă impresia cumva că eşti într-o realitate supradimensionată.

Terasa e înţesată de lume. Unii se roagă, alţii ard tămâie şi alte esenţe preţioase, mai sunt şi cei care mănâncă sau toarnă apă peste diverse statui, toate reprezentându-l pe Buddha. Privesc fascinat o secvență din viaţa unei comunităţi religioase.

Maung Aye e încântat să observe că sunt impresionat de istoria și forma  celui mai important monument religios al ţării lui. Arhitectura întregului complex de clădiri deşi aparent haotică la prima vedere, a fost concepută simetric, asemănător cu forma templului Anghor Wat din Cambodgia. Când îmi întorc privirea către Dagon Paya, Maung Aye are ocazia să reia discuţia în care expertiza îi este vizibilă: ”Se spune că vreo 60 de tone de aur în formă de plăci subţiri au fost folosite la acoperirea lui Dagon Paya. Este cel mai sacru monument religios din Myanmar, reperul spre care fiecare credincios se orientează sufleteşte şi în convingeri şi pe care doreşte să îl viziteze măcar o dată în încarnarea prezentă”.

“Dagon Paya”ne mai spune Maung Aye “a fost construită în jurul celor opt fire de păr ale lui Buddha. Este aşezată pe o plintă de vrea cinci metri înălţime care o ridică deasupra aparentei  dezordini dintre „confraţii” ei. Mai sunt alte patru stupa ceva mai mari  decât templele  din jur si care sunt poziţionate la intrările în complex şi care subliniază puncte cardinale şi încă alte 60 de stupa mai mici ce înconjoară ca un brâu de protecţie întreg perimetrul.”

Ne apropiem de Dagon Paya iar Maung Aye continuă, pe lângă cuvinte folosind şi o mulţime de gesturi: ”Stupa începe să crească din plăci octogonale suprapuse, fiecare uşor mai mică decât cea de dedesuptul ei. Apoi colţurile sunt abandonate şi construcţia creşte circular în forma delicată a unui clopot ce se subţiază în procesul de înălţare.”

Maung Aye ne povesteşte cu pasiune că pentru ochiul cunoscătorului în ale  budismului “subţierea”e plină de diferenţe pe care ni le explică detaliat într-un limbaj plin de metafore. Mimica şi gesticulaţia lui ne ajută să recunoaştem punctele pe care le descrie însufleţit. Astfel “umărul clopotului” care se sprijină pe terasă,- este decorat cu şaisprezece "flori". “Clopotul” este urmat de un "Castron inversat", un alt element tradiţional de arhitectură în construcţia unei stupa. “Castronul inversat”, e urmat la rândul lui de o cornişă ce îl separă de "petalele de lotus". În această zonă observăm, prin binoclul pe care l-am adus cu noi într-un moment de inspiraţie, un grup de petale orientate în jos, urmată de o bandă de petale de lotus orientate în sus. Apoi urmează “Mugurele de banană” spune Maung Aye “acesta este elementul final al Zedi-ului înainte de a continua cu HTI, Coroana umbrelelor.” Doar ca să-i arăt că mi-am făcut puţin temele despre Dagon Paya îl întreb: “E adevărat că HTI-ul este o parte decorativă a turlei şi e principala caracteristică distinctivă a pagodelor din Myanmar, fiind şi cea mai importantă parte a ei? Mă bucur că validează întrebarea mea cu un zâmbet larg şi cu o politeţe tipic orientală.

Îmi place că ne relatează istoria locului cu pasiune şi cu o tentă vizibilă de mândrie naţională. ”Coroana cu umbrele de pe Dagon Paya, şapte în total şi aranjate în ordine descrescătoare, este împodobită cu 1100 diamante în greutate totală de 278 de carate fără să mai amintim - de alte 1383 pietre preţioase.“ Pauza pe care a lăsat-o în urma frazei avea rolul să permită scufundarea în mintea noastră europeană, nefamiliară cu astfel de dimensiuni, a informaţiilor despre bogăţia investită în Dagon Paya.

“În cele din urmă”, a continuat el, “pe vârful absolut al coroanei se găseşte globul diamant - o sferă de aur gol în interior şi pe care sunt ţintuite alte 4351 de diamante adică vreo 1800 carate în total iar în partea cea mai elevată a globului e prins un singur diamant de 76 de carate. Uneori unghiul razelor solare se sparg în el şi lumina venită din vârf formează pete colorate.” Bine venita pauză a fost şi pentru el o oportunitate să îşi mai tragă sufletul după această prezentare plină cu date numerice.

Ne perindăm în sensul acelor de ceasornic printre temple şi pagode. La un moment dat Maung Aye mă întreabă “în ce zi a săptămânii te-ai născut? În avionul care ne adusese la Bangkok pasagerul din dreapta mea era din Burma şi mi-a pus aceeaşi întrebare. Tot el, după ce a văzut mimica mea de neştiutor de astfel de detalii, mi-a relatat acest obicei burmanez de a ştii în care zi a săptămânii te-ai născut. Seara la hotel am făcut o investigaţie rapidă pe net şi am găsit răspunsul. Astfel că i-am răspuns lui Maung Aye, zâmbind şi atotştiutor: “Joi”

”Păi atunci vom merge la fântâna aferentă zilei tale de naştere. E legată de planeta Jupiter.” Apoi a continuat: ”În jurul lui Dagan Paya sunt 7 fântâni fiecare dedicată unei zile din săptămână şi unei planete. Vom merge acolo şi vei turna apă peste statuia lui Buddha de atâtea ori câţi ani ai,”apoi a continuat: „Eu care sunt născut marţi merg la fântâna mea şi torn de 29 de ori apă peste statuia lui Buddha.”

Într-o societate fatalistă, destul de asemănătoare cu a noastră, în care astrologia şi ghicitul în cărţi sunt surse de informaţie care susţin modele  comportamentale, în care vrăjitoarele sunt acceptate şi tratate cu teamă şi respect, o societate în care oglinzile sunt agăţate în afară casei pentru a preveni spiritele sau vreun NAT curios să invadaze casa, puţine sunt deciziile luate fără implicarea unui vrăjitor sau în cele mai bune cazuri ale unui astrolog.

E o ţară în care dictatura generalilor este actualul modus vivendi şi chiar pentru astrologi navigatul pe fluviul meseriei şi al progresului profesional nu e lipsit de primejdii. Dacă însă ne gândim că şi militarii care sunt la putere sunt oameni care au crescut cândva în familii unde credinţele şi convingerile menţionate mai sus făceau parte din relieful cunoscut nu e surprinzător să observi o deschidere, discretă de altfel şi din partea conducătorilor, în a investiga ce aduce viitorul.

Se povesteşte că în mijlocul anilor '80 un călugăr cu abilităţi deosebite în a anticipa viitorul a fost chemat la un consult de către unii membri de vază ai regimului militar. Generalii doreau să afle cine va fi în cele din urmă liderul ales pentru a conduce Burma. Rolul călugărului astrolog era să ofere un răspuns la această întrebare. Când s-a văzut confruntat cu această temă atât de riscantă a cerut timp de meditaţie. În cele din urmă s-a prezentat la palat cu vechiul şi tocitul său castron de cerşetor. Acolo a umplut castronul cu apă şi a privit imaginea care se reflecta în lichidul transparent. După câteva clipe, cu o faţă palidă şi cu mâini tremurânde la vederea reflecţiei din apă, a predat unui general castronul în care era imaginea persoanei pe care a zărit-o. În mai puţin de o secundă tot sângele din faţa generalului a dispărut şi palid ca un mort a predat castronul cu mâini tremurânde colegului care aştepta curios. Evident că şi acesta a devenit neliniştit şi alb la faţă după ce a privit chipul reflectat în apă. Şi aşa s-a mers până când toată lumea în ordine ierarhică a văzut imaginea din castronul călugărului astrolog. Imaginea care se reflecta din apă era desigur a "Doamnei" (a cărei nume nu a fost pronunţat cu voce tare de ani de zile) - Aung San Suu Kyi.

Printr-o minune astrologul călugăr nu a fost trimis expres în Gulagul întunecat unde toţi opozanţii regimului dispăreau în uitare. Când însă în 1989 Aung San Suu Kyi a câştigat alegerile, el a fost imediat arestat, pentru a nu deveni un reper în sprijinul realizării profeției. Să blochezi însă o profeţie, prin crimă sau instigaţie la crimă, era un risc prea mare care te putea decădea în reîncarnări pentru nenumărate vieţi astfel că  nici unul dintre generali nu a fost dispus să îşi rişte karma cu astfel de fapte. Situaţia nu s-a aplanat şi în ciuda  protestelor internaţionale, s-a finalizat cu arest la domiciliu a înţeleptei Doamne- luptătoare pentru democratizarea vieții politice și sociale a țării. Aceasta a fost calea aleasă de către autorităţi.

Se pare că în scurt timp după impunerea acestei pedepse Doamna a întâlnit călugărul - care era încă în viaţă - şi care a confirmat povestea (devenită  între timp parte din folclorul burmez). Călugărul a murit de bătrâneţe la o vârstă înaintată.

 Povestea continuă într-o formă macabră: Unul dintre generali care îşi dorea o viaţă la fel de lungă şi plină de energie precum cea a călugărului decedat a fost sfătuit de un astrolog să mănânce o parte din trupul călugărului. Ca urmare călugărul a fost imediat dezgropat şi într-un fel generalul a trăit mulţi ani sănătos în ciuda reputaţiei sale de ucigaş de oameni. Dacă această legendă urbană are un sâmbure de adevăr rămâne un mister.

În fiecare zi culorile se perindă dansând pe Dagon Paya de la un auriu roşiatic, către unul portocaliu, apoi la un galben de metal preţios şi care în miezul zilei aproape violentează ochii. Când soarele coboară spre apus în aerul înfierbântat imaginea realităţii lui tremură. În nopţile fără lună reflectoarele ascunse îi pun în valoare mărimea şi aşa cum e luminat feeric poate fi observat de la mari distanţe.

Mă aşez într-o pagodă unde găsesc umbră şi contemplez îndelung Dagon Paya. Intru din nou în mintea puştiului de 12 ani care priveşte fascinat un gigantic clopot de aur şi drumul vieţii care i-a permis în sfârşit să-l vadă şi să-l atingă.

Rangoon, martie 2007

Trimite pe Y!

Comentarii: 2 downjos

aiko
Comentariu ( 2014-06-19 15:45:59) uptop
userphoto
Rotterdam, Olanda
Membru din: 2001
Postari: 180
Multumesc Tristan pentru ocazia de a calatori asa de la distanta prin Myanmar si Rangoon. Finalul povestii nu mi se pare deloc macabru, dimpotriva. Daca atata lume se vindeca prin simpla atingere a moastelor unor sfinti, mi-e usor sa imi imaginez ca cine ar manca o bucatica de moaste ar fi sanatos si zdravan pana la adanci batraneti. Ar fi interesant de aflat daca personalitatea respectivului general s-a schimbat si ea dupa "festin", daca a capatat compasiune si intelepciune odata cu binefacerile fizice. Aiko
ina_noileanu
Comentariu ( 2014-08-01 00:40:50) uptop
userphoto
Bucuresti, Romania
Membru din: 2008
Postari: 94
Iti multumesc Tristan pentru povestire, am calatorit odata cu tine. :)
Comentarii: 2 uptop

Adauga comentariu

Copyright Horia Moga 1998-2017, Toate Drepturile Rezervate
itcnet
Forum Iasi | Prieteni, videoclipuri | Horia Moga foto&blog