logo clubromantic
Login:
Parola:
Inscriere | Parola uitata
Home / Forum / Salonul rosu / Toba de mătase

Toba de mătase

(http://www.clubromantic.ro/18066)rss

despre prietenie, despre introspectie despre aroganta si regrete târzii


Recomanda topicul pe Facebook
Adauga comentariu
Nu exista rezultate!

tristan 2017-05-08 19:38:43

nophoto
Bucuresti, Romania
Membru din: 2001
Postari: 47
 Toba de mătase

 

Îl știam de o groază de timp. Copilărisem împreună și deși eu terminam liceul când el de abia îl începea, am rămas foarte apropiați.

În mesajele pe care mi le transmisese de-a lungul anilor şi pe care le citisem uneori zâmbind, alteori clătinând din cap, avea un stil sălbatic de a scrie. Frecvent gândurile îi erau ca o iederă care împinsă de o foame nedomolită se căţăra prin nenumărate tulpini de-a lungul pereţilor invizibili ai minţii lui. Acum această minte îi poposise de ceva vreme în subteranul necreionat al propriei realităţi.

Astfel, nu m-au surprins detaliile când mi-a relatat de întâia întâlnire cu ea.

Când vorbeam la telefon sau la un pahar de vin, recunoşteam în inflexiunile  vocii o altă intonaţie, o bucurie nedefinită care relata situaţii ieşite din standardele obişnuite. Îi cunoşteam ambuscadele pe care le pregătea când identifica ceva unic în persoana cu care se intersecta. Iar femeia asta părea să fie ceva deosebit, ceva asemănător cu ce i se întâmplase cu Laura în urmă cu câţiva ani. A fost şi atunci o întâlnire fatidică, aşa cum i se întâmplau de câteva vieţi astfel de intersecţii.

Odată la trei sau cinci ani avea convingerea că recunoştea, mai întâi intuitiv apoi tactil, în femeia care-i ieşea în cale, fiinţa abandonată într-o altă traversare karmică. Sau poate era ea, cea care dădea întâi semnalul. Trecutele lui iubiri pasionale nefinalizate. O fi fost o lipsă de sincronicitate care aspira către echilibru sau poate o iubire imensă încheiată brusc? Era  o patimă care îşi cerea în continuare dreptul și care mai vibra în sufletele lor peste atâta timp?

Oricum îmi povestea, eram atent doar la tumultul trăirii şi să mă întrebam care şi cum îi va fi progresul. Până acum singurul reper al regăsirii pe care mi-l relatase era nodul emoţional pe care-l simţeau destul de repede amândoi în gât ca atunci când cineva îţi apasă laringele.

 

  Primul mesaj:

 “Măi frate, fusese o după-amiază caldă când ne-am cunoscut” spunea întâiul lui mesaj de mărturisire, “soarele lui octombrie se reflecta în ceainicul de aramă de pe masa din curtea localului și-i dădea părului ei o nuanță neașteptată”

 

Îi ştiam de ani buni stilul şi forma subtilă prin care comunica cu cei care îi stârneau interesul. Cu vreo săptămână înainte, fusesem prezent la masă organizată de el pentru mai mulţi prieteni. Am zâmbit la provocarea pe care i-o aruncase amicului nostru apropiat, Robert. Acesta ne relatase cum a întâlnit-o pe Mara. Istoria întâlnirii dintre Robert şi Mara îi sunase suficient de promiţător ca să-i înflăcăreze curiozităţile și să spună: “ia întreab-o pe Mara asta a ta dacă are cumva o prietenă deşteaptă şi frumoasă, măcar ieşim cu ele la masă şi nu ne plictisim, iar dacă e rost de mai bine şi mai mult, vor hotărî ele.”

  

Al doilea mesaj:

“Îmi mutam privirea de la pantofii de sport cu care era încălţată, la jeanşii spălăciţi cu vreo două rupturi bine potrivite. Acolo, pielea bronzată strălucea în lumina apusului. Scanerul mi se oprise, după inspecţia detailată a ochilor încadraţi de rama ochelarilor, a zâmbetului si în special a buzelor cărnoase, ușor  întredeschise.

Pe gât, avea un lănţişor de care atârna o tobă minusculă din aur, lucrată meseriaș aproape filigranat. Părea să fie o piesă rară. Mica bijuterie se lăfăia în decolteul unei cămăşi bărbăteşti plină de inscripţii. 

M-a surprins felul în care vorbea, în cuvintele ei era o lipsă totală a pretenţiilor. Mă încânta stilul ăsta fără fiţe, doar știi cum mă comport cu paparudele. Avea o aură enigmatică care cumva îi dădea putere. Îmi imaginam că e probabil liceeană şi chiar eram curios să aflu de pe unde o fi pescuit-o prietena lui Robert. El venise în după-amiaza aceea cu amândouă. 

Dar e tânără prietene !!!, e prea tânără!!!!”.

 

Aşa strigau exclamările lui din ecranul telefonului iar corul emoticoanelor ataşate îi subliniau starea. Citindu-le, vedeam deja semnele apropierii unei avall avalanşe emoţionale. Ştiam care îi sunt “ferestrele” de vulnerabilitate şi avalanșe emoționale și observam  deja în persoana descrisă abilităţi native de cātārātoare de redute profesionistă.

 “Nu renunţa  la stil şi clasă” atât a fost răspunsul meu pentru el.

Tema “ferestrelor“ sau “uşilor” nezăbrelite reapărea uneori în conversaţii când noi băieţii eram singuri la un pahar de tărie. În special când eram înnodaţi în vreun insucces emoţional cineva dintre cei prezenţi punea vulnerabilitatea în prim plan schimbând prin asta macazul conversaţiei şi avântul povestitorului.

Așa ajunseserăm noi odată într-un final de noapte la concluzia că fiecare persoană are o slăbiciune ştiută sau nu şi este de ajuns ca cineva de sex opus să o recunoască. Apoi, cu măiestrie, să forţeze “cerceveaua” sau să spargă “balamaua” şi intrarea îi era asigurată.

“Înţelepciunea” generată de câteva pahare de wisky deschidea apetitul spre astfel de investigaţii şi totodată la promisiuni. Ne războiam în lungi dezbateri, apoi ne provocam reciproc și într-un final ne promiteam că nu vom manipula sau să exploata vreodată slăbiciunea unei alte persoane. “Nu vreau să renunţ la onestiate” spunea vocea lui înmuiată în alcool dar plină de convingere. “Ori primesc, ori nu”.

Ne întrebam reciproc cum să ne protejăm vulnerabilităţile şi cum am putea să recunoaștem în conversaţie semnele care ne-ar ajuta la escaladarea “bastioanelor blindate” ale fetelor care ne atrăgeau.  Acolo, argumentam noi înțelept, nevoia de protecţie fiind mai scăzută se poate descoperi mai ușor o cale de acces. Cu timpul am început să ne contabilizăm împreună ce ne înmoaie genunchii în prezenţa unor persoane de sex opus și care e amestecul comportamental la care nu suntem în stare să facem faţă. După astfel de conversaţii prin cafenele şi ceainării cu alţi prieteni, am concluzionat cum se poate recunoaşte o “fereastră nezăbrelită” în castelul sufletesc, bine protejat, al unei femei. Teoria lui era că intrarea nezăbrelită ducea frecvent către mintea ei. “Sufletul se lasă păcălit mai uşor pentru că sufletul şi corpul pot tânji după diverse forme de afecţiune, însă mintea cedează ultima. Iar dacă ai acces la minte atunci şansele unei trăiri fascinante îți sunt garantate”, încheia el. Nu toţi din cei prezenţi la conversaţiile astea nocturne erau de acord cu filozofia lui însă personal recunosc că i-am admirat frecvent fermitatea de a nu renunţa în relaţiile lui la “orgasmele mentale” care-i punctau conversațiile  cu diverse femei si care i-au devenit apoi, uneori, iubite. 

 

 

 Al treilea mesaj:

 “Aş vrea să te cheme Elena, - astfel mă vei recunoaşte când te voi striga chiar dacă nu mă vei vedea”, i-am zis şi i-am dat mâna.

Ea a zâmbit şi fără ezitare a răspuns “Elena să fie!”.

  

“Baftă Părinte!” I-am scris în răspuns”. 

 Parcă îl aveam în faţa ochilor aşa de bine îmi imaginam scena când îi citeam rândurile. Unii dintre noi ne credem regi cu drepturi depline asupra propriilor gânduri şi emoţii. Din fericire, și nu rareori, pierdem suveranitatea noastră masculină. Iar atunci lipsa ei este vizibilă precum degetul mare scăpat prin gaura din şosetă. Până când ne recâştigam controlul asupra teritoriilor pierdute din regatul sufletesc, ceilalţi trebuie să ne tolereze, gentil, neputinţa. Eram curios de scenariul acestui film.

 

 Al patrulea mesaj :

 “Şi ce face Elena când nu are întâlniri cu necunoscuţi?”

“Învaţă” a zbârnîit cuvântul solitar.

“Un simplu verb îţi defineşte în totalitate  activitatea?”

“Dacă aşa vrei, da, nu fac prea multe în afara faptului că învăţ”

“Păi înseamnă că suntem în aceeaşi ligă” am bâlbâit după câteva secunde de adaptare la neaşteptata realitate. “Învăţăm cu toţii. Eu fac şcoala vieţii de vreo 50 de secole. Şi ce înveţi tu în special, dacă poţi să îmi spui?”

“Sunt în anul trei la Psiho”

“Adică vrei să fii cândva un fel de vidanjor de suflete, sau cum se numeşte calificarea finală dată de şcoala asta care te ţine departe de plăcerile vieţii?” i-am spus, mai mult ca să o provoc decât altceva.

“Dacă în mintea ta o astfel de activitate se cataloghează cu un asemenea termen atunci aşa o fi în universul tău. Universul meu e altfel.” Vocea ei coborâse cel puţin o octavă ca să-mi sublinieze seriozitatea propoziţiei şi era un semnal clar că am buşit o căruţă de bunăvoinţă.


Mă frate, sunt prost uneori. Îmi zburau gândurile în toate direcţiile fără vreo şansă să le pot ancora undeva. Cum să dreg situaţia? Până la urmă m-am uitat în ochii ei şi mi-am cerut scuze pentru cuvintele nepotrivite. Apoi ca să schimb conversaţia am rugat-o să îmi traducă mesajul care-i era scris cu tot felul de caractere grafice pe cămaşă. S-a întors încet cu spatele spre mine spunând. ”Nu e nimic de tradus” .Acolo am găsit o variantă pe care am putut să o descifrez cumva. “Noli me Tangere”.


“Oau” mi-am zis în gând, oare ce înseamnă semnul acesta pe care mi-l dă viaţa? Mesajul “Nu mă atinge” scris pe cămaşă la prima întâlnire, e un semn rău. După un timp, cu un zâmbet abia schiţat am întrebat-o “Văd că ai ales o cămaşă cu un citat biblic; îl şi aplici?”

“Uneori da, alteori nu. Depinde de cine întreabă.” Zâmbetul de Mona Lisa putea răspunde la o groază de alternative.

Prietene, dă-mi idei !!.

 

“Amigo, fata asta arată ca o amazoană. Eşti pregătit?”  i-am scris.

Uneori mă întrebam de ce forţa el aşa tare situaţia în conversaţiile cu femeile pe care le întâlnea. Parcă dorea să le treacă printr-un test de validare, să verifice dacă vor rezista în faţa micilor lui răutăţi, ciuperci otrăvitoare crescute în umbra marii lui aroganţe. Însă ştiam că era o manevră de a-şi ambala slăbiciunile expuse în faţa lor. Vroia să vadă dacă în urma dezgustului provocat va fi aruncat sau nu în prăpastia bărbaţilor cu un talent de seducţie meteoric dar mânaţi în căutări de un ego galactic. Cele care rezistau sau erau curioase să îl descopere treceau testul primei săptămâni.


Concluzia la care ajunsesem, vorbind cu persoane de sex feminin, spunea că nu există bărbaţi stranii. Există bărbaţi care au nevoie de mai multă atenţie din partea femeilor decât alţii.

 

 

 

Al cincilea mesaj:

“Ce-i cu toba aceea pe care o porţi la gât?”

“Ah! Are o poveste lungă. Eram într-un avion care mă ducea spre cineva care credeam că îmi este important. Am avut locul alături de un tip deosebit. În orele care au urmat mi-a povestit despre Japonia, despre legende şi despre gheişe. Înainte să aterizăm şi-a dat jos de la gât lănţişorul acesta, mi l-a pus în palmă, apoi mi-a spus: <“Eu ştiu că nu te voi revedea niciodată şi de aceea îţi mulţumesc acum pentru că eşti în clipa asta aici cu mine”>

“Am refuzat, însă a insistat să-l primesc. Eram aşa contrariată încât abia am reuşit într-un final să îi mulţumesc. Înainte însă de a-i permite să mi-l pună la gât l-am întrebat de ce crede că merit acest cadou. Mi-a şoptit în ureche: <”Mi-ai dăruit ceva preţios, mi-ai dăruit nenumărate zâmbete sincere.... Iar dacă aş îndrăzni să îţi sugerez ceva, ar fi să îţi alegi bărbaţii după felul în care îţi oferă daruri. Cu cât ele sunt mai dezlegate de aşteptări, cu atât şansa relaţiei voastre va fi mai mare”>

Apoi m-a privit atent şi a mai adăugat: <”Legenda acestei tobe, de fapt a surorii ei mai mari, e veche și nu ţi-o povestesc acum. Însă rolul ei e să ştii mereu că ai in arsenalul tău un instrument adevărat de recunoaştere. Toba pe care ţi-o voi dărui te va ajuta să chemi şi să păstrezi marea ta dragoste. Să fii însă foarte atentă. Ca să-l chemi vei putea bate în tobă doar o dată. O singură dată. Eu nu voi mai avea nevoie de ea pentru că timpul mi-a cam trecut aşa că e mai potrivit să o dau cuiva. Cuiva care cred că o merită”>

Zece minute mai târziu lângă banda care aducea gemantanele el mi-a pus în braţe cutia în care era toba cea adevarată apoi şi-a luat mica valiză şi a coborât scările către staţia de tren.”

“Ce poveste stranie”, i-am şoptit şi mă întrebam care o fi mesajul ascuns, legătura dintre identificare, claritate, chemare şi păstrare? O fi asta o formă de recunoaștere a dragostei? O fi aceasta calea spre un vârf? Într-un final am îndrăznit: “Şi ai bătut în toba ta fermecată?” 
“Nu, nu. Aşa un dar nu se risipeşte cu uşurinţă” îmi spuse ea cu o voce introspectivă. “Nu a fost cazul până acum şi dacă voi fi nevoită vreodată...sper să nu, abia atunci am să cer atunci ajutorul tobei.....”, vocea ei era învâluită într-un zâmbet drenându-se apoi în tăcere. 

Gândurile îmi zburdau ca nişte zmei de hârtie înălţaţi înaintea furtunii de nişte copii... şi urmărindu-i ochii, simţeam că se întâlneau uneori cu zmeii ei, la fel de nedomoliţi. Poate fi destinul trecutului nostru mai puternic decât cel al prezentului? Am privit-o lung, adânc, căutând un semn, o recunoaştere, ceva care mi-ar fi putut întări convingerea cā de data asta sunt pe calea cea bună.

Senzualitatea ei mă vrăjea în ciuda tăcerii dintre cuvinte. Între pleoape culoarea irisului se îndrepta către negru iar capul lăsat uşor pe spate îi expunea gâtul şi lănţişorul subţire, purtătorul tobei, ce cobora înspre sâni. Silenţios am întins braţul către ea. Ea mi-a luat mâna între palme. "Şi unde mergi tu, Domnule Necunoscut, sau mai ai vreun alt nume după care te-aş putea recunoaşte?”
“Spre sursă”, am spus, “merg spre sursă, mai exact, mă întorc mereu la miez” şi apropiindu-mă de ea i-am şoptit în ureche numele meu secret.

 Măi prietene, observi că mă ia apa? Ce zici de povestea asta?

 

“Ce nume secret, măi frate?? Poate îmi şopteşti şi mie invenţia ta nouă. Ce textier te-ai făcut. Ha! Ha! Ha!!   Oricum povestea cu toba sună cool.”

 Încercam să-mi imaginez paşii apropierii lor. Palma lui care o atingea încet, parcă regăsindu-şi o menire pierdută, era o mişcare ce îndepărta acumulările de secunde, sau de secole în drumul spre femeia pe care o căuta. O sculpta cu degete înfiorate, o sculpta parcă din nou din lutul moale şi prietenos al amintirilor şi al dorului.

 

Al şaselea mesaj:

 “Îmi place să răsfăţ dar urăsc să plătesc” i-am spus.

“Îmi place ideea ta însă să ştii că răsfăţul e întodeauna mai scump pentru un bărbat decât o simplă plată” mi-a răspuns ea râzând. Clinchetul  îi suna atât de plăcut şi delicat încât l-aş fi pus ton de apel la telefon ca să-l aud frecvent. “Iar răsfăţatul”, a continuat ea fără să-mi aştepte comentariul “e în primul rând un drog pentru cel care îl face. E un surogat de putere însă rămâne înşelător, pentru că e superficial. Astfel puterea rămâne frecvent în zona celei care se lasă răsfăţată; ....apoi nu uita că îmi aleg bărbaţii şi pentru felul în care dăruiesc cât şi pentru lipsa de aşteptări din partea lor pentru gesturile pe care mi le-au arătat.....” a chicotit ea, jucându-se cu toba de la gât și amuzată de moaca mea și de tot ce îi transmiteam nonverbal. 

  

“Cash sau card?    Da’fii atent la chitanţă. Ha! Ha! Ha!”

Citindu-i mesajele, pe care de altfel le şi păstrasem, am început să zâmbesc şi să mă întreb în ce direcţie merge şi va continua povestea asta. Îmi era clar că o îndrăgostire bruscă poate îi va aduce o dimineață luminoasă pe cerul personal. Poate chiar îi va înteţi speranţa că femeia asta va fi ultima iubire a vieţii lui. Însă nu mă puteam îndepărta de îndoielnica senzaţie dacă  acestă setare sufletească i-ar putea oferi suficientă lumină şi mai ales siguranţa dorită.

 

 Al şaptelea mesaj

“În sfârşit ne-am cunoscut trupeşte. Parcă am deznodat sforile unui pachet de sub bradul de Crăciun în care era darul pe care mi-l doream. Încet, încet. Avea o piele incredibil de albă şi netedă. Sărutul îi era curios, cercetător, deşi mai curând timid. Aşa cum o ţineam în braţe mă întrebam de unde şi de când o cunosc. Cu degete reci mi-a mângâiat vertebrele în ritm rapid de sonată. O formă de intimitate stranie, atingeri neaşteptate. O fi un moment de intersecţie cu eternitatea? “Kairos”- parcă îi ziceai tu? (Observi că țin minte ce am învăţat de la tine?). Grecii ăștia vechi chiar au inventat cuvinte valoroase. Un singur cuvânt care defineşte timpul calitativ, timpul de intervenţie divin. Meseriași anticii ăștia ce să spun. Vezi ce chestii îmi flutură în minte?

Pasiunea mea se lupta cu dorinţa de a reţine cât mai mult din ce descopăr şi ce simt. Știam că era o fază de infatuare, individualităţile noastre încă nu se amestecau. Astfel că orele erau separate în intensităţi şi nelinişti. Cu ce diferă orele acestea de prima noapte cu Laura? m-am întrebat după ce pulsul mi-a coborât la nivel acceptabil.

(Mă prietene, retrăiesc o parte din conversaţiile noastre nocturne şi nu îmi vine să cred că mi se întâmplă mie)

 

 “Văd că ai urcat deja cu ea pe toboganul care te va coborî cu viteză spre “NOI”?

Cu vreun an în urmă, într-o discuţie cu el în care am dezbătut ore în şir dacă, când şi cum, am recunoscut într-o relaţie clipa în care individualitatea se topise  în amalgamul perechii. Momentul sacru când se naştea “noi”. E ziua de naştere a relaţiei! 

Îl descoperim pe “noi” când începem să iubim profund sau când ne acceptăm vulnerabilitatea? Sau ambele? Aş zice că e prerogativul femeilor să-l descopere. Frecvent ele încep să-l simtă pe “noi” cum vibrează, mai rapid decât noi bărbaţii, partenerii lor în aventura emoţională. Sunt şi excepţii printre băieţi, dar sunt doar excepţii. 

Entitatea “noi” e cea care suferă în primul rând la despărţire. Ea e singura entitate cu adevărat abandonată. “Eu-l” meu rătăcitor se întoarce spăşit sau mândru precum apele revărsate înapoi în matcă, în timp ce “tu-ul” tău îşi flutură steagul plecării, zâmbind sau plângând. “Noi” rămâne neobosita dansatoare care nu îşi dă jos pantofii până la căderea cortinei iubirii. După despărţirea de “Noi”, în funcţie de intensitatea relaţiei, am suferit şi eu mult. Fiecare îşi duce doliul în felul său personal.

 Îmi amintesc cum a suferit el câineşte după Laura deşi el a iniţiat “separarea amicală”, cum a definit-o atunci când mi-a relatat decizia. Apoi a suferit în tăcere până şi-a spalat-o din sistem.

De-a lungul lunilor următoare în diverse discuţii despre finaluri am mai descoperit alte nume sub care este înmormântat “Noi”. “Decuplare conştientă” sau “Activarea opţiunii de neprelungire a relaţiei de cuplu”. Eufemisme triste date lui “Noi” atunci când ne-am hotărât, separat sau împreună, să-l abandonăm în deşertul trecutului.

  

Al optulea mesaj

“Plecăm mâine împreună în weekend. Încă nu ştiu exact unde, dar vreau să văd cum e o bucată de timp mai lung cu Elena.”

 

 

“Ai cu tine scara de mătase să cobori de la etaj?” i-am scris.

 

Nu m-am mirat de procedură. Fiecare dintre prietenii noştri au forme individuale de validare a relaţiei. El alocă o bucată de timp, de obicei un sfârşit de săptămână, să evalueze “viteza de eroziune” a relației de cuplu sau cum a definit-o el odată tot într-o discuţie de grup: urmarea sonatei “micul dejun cu iubita”. Dacă experienţa matinală cu ea rămâne sub cinci pe scara notelor şcolare de la unu la zece, atunci corigenţa e un risc ce trebuia evitat altfel  repetenţia e probabilă”.

 

 Al nouălea mesaj

“Prietene e groasă.

Nu-ţi poţi imagina ce m-am enervat când am văzut semnul. M-am gândit să o las baltă acolo şi să plec imediat. Te întrebi ce s-a  întâmplat? E cu mine în ultimele trei zile, ne iubim deșănțat  în fiecare seară, în fiecare noapte. A urcat în după amiaza asta de vineri lângă mine în maşină, îmbrăcată sportiv cu o eşarfă albastră la gât şi am plecat împreună în aventura primului nostru sfârşit de săptămână.

După câteva ore am ajuns și sus în camera din hotel şi-a dat jos eşarfa. Şi ce crezi că văd? Văd o vânătaie!!!!!.....o vânătaie strigătoare de albastră ce era; nu era nici pe departe una aşa, prinsă de dinţi din neatenţie, ci una lucrată, una de mărimea unui şerveţel circular pe care-l primeşti sub un pahar de băutură. Era clar un mesaj către mine. Efortul să n-o bag in mă-sa sau să spun alte cuvinte colorate a fost maxim, mai ales că am forfecat-o din ochi la dimensiuni de carne tocată, însă pentru că nici eu nu i-am promis nimic şi nu i-am cerut nimic nu aveam vreun drept să comentez. Mi-a zâmbit pentru că mi-a văzut ochii şi mi-a spus doar: “Într-o zi am să îţi povestesc ce s-a întâmplat.”

Mi-am zis că asta e şi că atâta a fost să fie iar luni va fi o zi nouă în calendarul meu în care ea va fi o persoană la timpul trecut.”

 

 

“Semne bune vara are,... şi baftă în weekend” i-am răspuns.

Genul acesta de surprize ne-au fost însoţitoare frecvente. Atunci intram în analiză retrospectivă și disecam istoria relației cu întrebări provocatoare precum: Când și dacă am sesizat semne că partenera ne oferea dăruire și atenţie totală? Cum ne-am data  seama că suntem deschiși sufletește cu adevărat? Când am făcut prima invitaţie la un pahar de şampanie am sărbătorit transparenţa dintre noi ca și cuplu?


Toate, au fost grenade cu care ne-am bombardat reciproc. Odată i-am spus: “Tot ce nu e agreat de amîndoi ca fiind nedorit, este în final, acceptabil”. Amintindu-mi acum de asta m-am amuzat de revolta lui nespusă pentru că eram sigur că şi el şi-a ţinut în ultimele zile cărţile la piept. La două săptămâni în relaţie erau încă amândoi, cred, în faza privată, fiecare cu sacul personal.

 

 Al zecelea mesaj

 “Mi-au luat vreo două ore să mă liniștesc și să mă centrez pe mine însumi. Am ajuns la aceeaşi concluzie ca şi în alte dăţi că experienţele cele mai relevante au fost acelea în care diverse convingeri şi aşteptări din mintea mea mi-au fost puse forțat sub semnul întrebării. Acum a fost “o surpriză” adevărată. Aşteptări, aşteptări nemărturisite. Ha! Ha! Ha!! Încercam să diluez cu umor încet, încet veninul din suflet. Întins în pat lângă ea care dormea, priveam tavanul şi contemplam realitatea.

Îmi spuneam totuşi după ceva vreme că a trebuit să îşi dorească foarte tare să vină cu mine în această escapadă altfel nu ar fi riscat o flituială brutală din partea mea în vreo gară anonimă. “ Îl ascult, acum când își scriu, pe Frank Sinatra la cască care nu-mi vine să cred că exact acum îmi cântă  “The lady is a tramp”. Da, da amice dau și eu din cap și-i răspund în gând ”yes, yes, Frankie boy, but a gambling tramp.

Multe femei ar fi ales vreo scuză că să evite jena și disconfortul unei astfel de abateri greu de justificat, ca să nu mai vorbesc de explicat. Îmi imaginam că avea o relaţie şi consecinţa iniţiativei de plecare în weekend a fost semnul vulnerabilității pe gâtul ei. Gât splendid de altfel. Să ascunzi o parte din tine (una chiar esenţială) în spatele unei măşti de nepăsare poate fi riscant. Pe de altă parte, măi prietene,  poate sunt eu prea transparent şi m-a citit suficient ca să îşi permită aşa ceva. Oricum, ceva în mine a pedalat înapoi mărind semnificativ distanţa dintre noi.”


“Pedalatul înapoi e un sport sănătos în astfel de situaţii.

În altă ordine de idei, vroiam să te întreb dacă ea  ţi-a mai zis ceva de toba aia misterioasă?” i-am scris.

Am apăsat tasta “trimitere”, gândindu-mă la diversele exerciţii de marşarier pe care eu le-am folosit când situaţia o lua pe arătură. E adevărat că e mai greu să pui astfel de fapte în practică decât declarativul pretenţios pus în cuvinte. În cele din urmă, calea cātre cea mai simplă variantă a fost să-mi strâng catrafusele și să dau foc viorii al cărui sunet ne-a însoţit în îmbrăţişări. Dar aşa ceva cere curaj şi determinare feroce. Mie nu mi-a fost niciodată uşor. 

Într-o ieşire în munţi am dezbătut cu el tema şanselor pe care le dăm celor din jur. Una sau mai multe? Dacă mai multe, cât de multe?  Mi-a răspuns: ”Una, pentru că la ghilotina mea, tăişul e făcut din gheaţă”.  “Ce-ți veni să spui că e din gheaţă şi nu din oţel inoxidabil?”
Nonşalant și cu zâmbetul lui arogant pe faţă a spus ”ca să nu ezit şi să nu aştept prea mult pentru că odată lama topită nu mai am libertatea să iau deciziile bune”. 
Nu eram de aceeaşi părere cu el. “O greşeală poate fi un accident iar pripeala nu e semn de maturitate” i-am zis atunci. Acum eram curios care vor fi paşii următori în faza asta de îmboboceală a relaţiei lui cu Elena.

 

 Al unsprezecelea mesaj

“Mă’ prietene îi greu la deal cu boii mici. Am decis însă să continui sfârșitul ăsta de săptămână chiar și așa ofticat.

?Îţi poţi imagina că deşi a simţit distanţa mea nu a făcut vreun pas să se apropie? Nici cel mai mic gest de împăciuire!! Nimic, niente, nada. În conversaţii, mă învăluia cu afecţiune în zâmbetul ei de Mona Lisa şi gata. Ce-o fi văzut da Vinci în femeia aia, măi frate, de a pictat-o aşa? Ce ascunde un astfel de zâmbet? Genul acesta de zâmbet fără sens, e pentru mine ca o mască. Nu-l pot interpreta ca pe un indicator de direcţie. Masca protejează sufletul sau pretenţiile? Hai zi-mi, tu care le ştii pe astea. Pentru mine e mister.

Oricum seara a fost într-un fel frumoasă poate pentru că restaurantul pe care l-am descoperit a fost neaşteptat de cochet.


În cameră,după masă și două pahare de whisky mai târziu am întrebat-o din nou de toba aia miraculoasă. Acum a mai povestit că toba pe care o are la gât e o bijuterie veche care la origine fusese atârnată de cutia celei adevărate. Mi-a relatat că cea adevărată e asemănătoare ca mărime cu acelea pe care le poţi cumpăra în  magazinele de jucării.

Când eram copil de vreo patru ani primisem şi eu una de la unchiul meu. Nu cred că ți-am povestit asta vreodată. Cadoul pe care mi l-a făcut unchiu’ atunci dar mai ales efortul exerciţiilor mele de toboşar s-au transformat după două zile într-un cartonaş roşu din partea mamei mele către fratele ei. Cartonaşul avea scris pe el o interdicţie de ne călca  în casă vreun an.... Asta am aflat-o cu vreo zece ani mai târziu. Ha! ha!

Toba adevărată a Elenei nu am văzut-o încă. Mi-a mai  povestit că e într-o cutie din lemn, lucrată foarte frumos dar pe care nu a deschis-o încă. Auzi măi frate să nu o deschidă! Japonezul i-a dat-o când şi-au luat bagajele din aeroport.

“La plecare mi-a spus să deschid cutia în care este toba doar când am intenţia să o folosesc cu adevărat” a încheiat ea povestea ultimei fraze al omului din orient şi a lăsat mica bijuterie pe care deseori o mângâia între degete să dispară sub bluză.

Şi asiaticii ăştia au nişte obiceiuri...

Hai că te las acum că a ieşit din baie şi am cu ea nişte intenţii malefice :-))”

 

 

“Citesc intenţii malefice?? Ha! Ha! Ha! Ţi-a trecut supărarea sau ai separat-o de prăjiturica serii?” Oricum poftă bună.

Spuneai de Mona Lisa lui Da Vinci. Unii au spus că zâmbetul ei e misterios pentru că era proaspăt însărcinată. Poate i-ai dat Elenei nişte ADN personal în zilele astea. Ha! Ha! Hai cā gândul stârnit de întrebarea ta mă face să râd și  mi-e crăpată buza.

Ş-apoi știi cum e cu masca? Ea acoperă mai curând obrazul  dar ca orice mască e imună faţă de carne. Carnea tranzitează timpul – evoluează şi într-un final se descompune. Masca e statică, mereu aceeaşi. Poate să se pună praf pe ea dar e aliată cu timpul pentru o perioadă mai lungă decât o viaţă de om. Ea are o formă de imortalitate pe lângă care realitatea adevăratei noastre feţe păleşte imediat. Măştile ne ajută să facem o rocadă subtilă între ce emoţii vrem să arătăm şi ce simţim cu adevărat. Punem masca şi ascundem faţa. Faţa omului trăieşte, vorbeşte prin semne, promite; dacă faţa e sub mască, sărăcirea mesajelor ne derutează. Dacă Elena nu îţi transmite nimic prin mimica ei, e tricky. Crezi că îţi ascunde ceva care e important pentru ea? Fi pe fază şi fi în priză.

Da’ i-a spune-mi, ce-ţi mai place la fata asta în afară de ce ştiu că îţi place?

 

Al doisprezecelea mesaj:

“Duminica a venit însorită astfel că mersul pe munte a fost grozav şi calitatea conversaţiei la fel. M-a surprins plăcut cât e de rezistentă la urcuşuri abrupte şi după ce mi-a spus că face diverse sporturi am înţeles că vor fi situaţii când aș fi alergat eu după ea.:-) 


Ce mi-a plăcut sau ce-mi place la ea? Păi mi-au plăcut destul de multe chestii. Cămăşile ei largi, bărbăteşti, unghiile îngrijite dar cuminţi, puterea liniştii ei interioare, care acum mă enervează mega, dar în alte situaţii o admiram. Apoi e deşteaptă şi e gustoasă, în faza asta până ieri mi se parea şi că e foarte puţin fiţoasă şi ţine bine la tăvăleală şi la propriu şi la figurat. Citeşte bine oamenii, chiar mai bine decât credeam. Are un râs molipsitor. Foloseşte puţin machiaj dar nu mă miră pentru că are pielea fără cusur. Îmi place că deşi arată foarte bine se poziţionează surprinzător de decent. Pentru cât e de tânără e deja departe. Am o listă şi pe celălalt palier dar sunt sigur că nu te interesează. Deocamdată e solid pusă pe un program de observaţie.”

 

“Sunt curios ce vei face de luni încolo. 
Mă frate, îţi luminează fata asta sufletul sau doar îţi şlefuieşte echipamentul? Te-am întrebat: ce-ţi MAI place la fata asta în afară de ce ştiu că îţi place? Nu vezi că n-ai acces la mintea ei? Mă învârţi în hora vizualului că m-ai ameţit. Am înţeles că e faină dar nu e prima femeie faină în patul tău. Ce are ea ce nu ai avut în Laura? Te iau tare că divaghezi cam mult”.  A fost răspunsul meu scurt.

 

 Al treisprezecelea mesaj:

“NU O COMPARA CU LAURA!!! Nimeni nu a fost ca Laura. Laura era ca Taj Mahal-ul din Agra. Mi-ai spus  tu odată că Taj Mahal-ul e perfect de la trei sute de metri şi tot impecabil e de la 30 de cm distanţă. Îți amintești? Asta a fost felul cum ai descris-o tu pe Laura. Am fost invidios pe tine pentru fraza asta. De ce nu a fost a metafora mea?

Ei, aşa a fost Laura. Cât a fost, a fost şi ce a fost a rămas acolo unde trebuie să rămână, în ce va rămâne din mine după ce mă vor fi ars pe rug. Forma de dragoste cu Laura a fost un catharsis....dacă mai ştii ce înseamnă asta? Ha Ha!. Cu ea m-am purificat.

Nu mai vreau să atingem subiectul acesta.!!!!!!

Am închiriat acum zece minute nişte biciclete de teren neaşteptat de bune şi vom pleca pe un traseu montan. Soarele e încă sus aşa că sper să nu ne prindă noaptea prin pădure. Dacă nu îmi scrii ceva tâmpenii îţi voi răspunde.”

 

“Da, da, da. Laura ta sfântă. Uneori avem nevoie de cineva cum ai tu acum de Elena. Ea e eroina basmului tău personal care sper să fie suficient de puternică să ridice și să arunce către tine bolovanul ce urmează să-ți spargă vitrina iluziilor. Sau poate să-ți bată toba pe care o vei sau nu, auzi.

Lasă-mă cu constipaţiile astea sufleteşti c-o să merg imediat să împrumut pentru tine nişte bicarbonat de la vecinul meu african ca să te vindece de pretenţia că viaţa s-a terminat cu Laura. Ai erecţie – trăieşti. Ideea lui Descartes de acum patru sute de ani chiar așa deraiată de la origine e perfect valabilă. Oricum ştii ce vreau să spun. Bucură-te de Elena şi vei vedea dacă rămâne pe rol de sirenă sau poate fi chiar o nimfă Calypso. Iar dacă insiști să iți refaci vaza visurilor din cioburile altor vaze, fă-o, dar  asumă-ţi acest pas”. 

 

Al paisprezecelea mesaj:

Două luni mai târziu

 “M-a sunat azi la birou de vreo cinci ori. M-a rugat să trec rapidissimo pe la ea că are ceva important să îmi spună. Ce poate să fie aşa important ca să merite o aşa insistenţă? Pe la şapte seara am ajuns la ea. Vedeam pe faţa ei o formă de nelinişte care ieşea din zona comportamentală obişnuită.

“Am să îţi spun ceva care poate te va şoca dar te iubesc şi ţin aşa de mult la prietenia ta încât risc să te pierd dar prefer totuși să îţi spun eu”.

Mă gândeam că e măritată şi îmi dă acum scorul final sau c-o fi însărcinată, mă gândeam la ce poate determina o femeie să se comporte aşa? Mi-am zis că o să muşc din acritura asta şi apoi ori o scuip ori o înghit.

Recunosc că apropierea dintre Elena şi mine s-a mărit exponenţial în ultimele săptămâni şi senzaţia de nelinişte care se zbătea acum în mine era dureros de prezentă.

Absenţa ta prietene, mă apasă şi m-a apăsat încă de la plecarea ta iar simplul fapt că nu ai luat nici măcar telefonul cu tine m-a agasat la început destul de mult. Asta a fost în primele săptămâni. Apoi m-am obişnuit cu ideea şi am înţeles că dorinţa de a fi departe de lumea dezlănţuită era mai importantă pentru tine decât mesajele mele.

Când naiba te întorci? Îţi scriu oricum, că poate ajungi în vreun sat african care să aibă curent electric şi internet.

Ştii că viaţa poate să ne surprindă ca traseul unei mingi de rugbi? Un itinerar plin de întorsături neaşteptate şi înălţări sau coborîri binevenite. Ce a fost aseară la mine e prima jumătate din ultima propoziţie. Citeşte atent!!

"Mi-ai tot spus că ai diverşi oaspeţi, investitori din tot felul de ţări, care vin în vizită şi pe care-i întâlneşti şi în hoteluri. Şi m-am gândit că eşti frecvent pe acolo” îmi zise ea calmă.

“Da”i-am răspuns “şi ce-i cu asta?”

“Păi asta e. Nu vreau să te întâlnesc pe acolo din greşeală”

“Adică cum???” am întrebat destul de supărat pentru că nu vroiam să-mi las mintea să alunece pe vechea pantă a suspiciunilor ce se închegau cu repeziciune.

“Mai merg uneori şi eu prin hoteluri......... Sunt o escortă de lux”

“...................Aşa!!! să înţeleg că mă bucur de atenţia unei curve de clasă?”

“Poţi să mă numeşti şi aşa. Am vrut să îţi spun asta de ceva vreme dar nu am avut ocazia” a spus ea aproape în şoaptă.

“Şi ce aştepţi de la mine după aşa o ştire? Să-ţi spun că mă bucur de banii care i-am economisit?” am zis pe cel mai zeflemitor ton posibil.

“Nu aştept nimic special însă am vrut să te privesc în ochi când îţi spun asta”

“Ok!! m-ai privit, vrei şi un buchet de flori? ...... Înaintea plecării mele vreau un singur lucru: vreau să îmi spui de ce ai ales să-mi împărtăşeşti o parte “nesemnificativă” a vieţii tale, ACUM?”

Eram contrariat pentru că era atât de naturală în comportament încât vinovăţia ei nu avea culoare. Părea eliberată de povara secretului cărat în tăcere. M-am apropiat de oglindă să-mi văd expresia feţei. Tu mi-ai zis odată că în preajma oglinzilor singurătatea e mai puţin apăsătoare. Ce simţeam în acele clipe? Furie? Tristeţe? Dezgust? Dezamăgire? Dispreţ? Sau erau toate amestecate?

Privindu-mă, mi-am amintit de combinaţia dintre duritate şi visare pe care o contemplam în urmă cu câteva seri în preajma ei.

“Aş putea să îţi spun totul dacă ai dori cu adevărat să mă asculţi!!“ a şoptit ea. “Nu caut scuze şi nu aspir la iertări. Asta sunt eu şi ai libertatea să accepţi cum sunt, sau nu, chiar dacă ţi-am creat o dezamăgire aşa de mare pe care o văd acum în privirea ta în neiertătoarea oglindă.”

“Nu ştiu dacă mă interesează să te ascult”, i-am răspuns uitându-mă în sticla şlefuită în care erau vizibili şi ochii ei. O priveam curios, cu o neaşteptată mirare; de ce mi se întâmplă aşa ceva? Mi-am amintit brusc și de vânătaia din trecut pe care nu a mai menționat-o vreodată.

Ce tâmpit, ce idiot pot să fiu. În aer vibra şi nerăspunsa întrebare de cum voi ieşi din virajul acesta brutal făcut de viaţa mea în ultima oră. Parcă mă dedublasem brusc. Eram şi observatorul şi observatul.

“Orice se va întâmpla între noi accept şi mă supun deciziei tale”mi-a spus. “Ai dreptul să mă judeci fără milă şi cred că nu ai fi singurul care ar face-o aşa. Nu îţi cer întoarceri. Îţi voi scrie cândva scrisori care poate îţi vor răspunde la unele întrebări neadresate. Atunci mă vei întelege.”

“Bine, bine, scrie-mi câte scrisori vrei.”

......

Liniştea dintre noi era ca o pâclă groasă în care ai fi putut ascunde un portavion.

......

“Îţi mai aminteşti vânătaia de pe gâtul meu?”  şi mă privi direct în ochi

“Greu de uitat aşa ceva, nu crezi?” i-am spus simţind clar cum mi se ridică nivelul de agresivitate.

“Americanul acela a venit a doua oară în România, special pentru mine, şi a insistat la agenţie să mă revadă. Această dorinţă era însă împotriva regulilor mele de a întâlni un bărbat a doua oară. A oferit să plătească 2500 de dolari şi ca urmare agenţia a pus o imensă presiune pe mine. Pentru că fusesem cu tine în serile precedente l-am tot amânat. A aşteptat şi a aşteptat în hotel. Când am apărut dimineața cu două zile întârziere m-a “pedepsit” şi mi-a urat un weekend “fantastic” cu iubitul.

..................

Ţi-am văzut ochii acolo în cameră, chiar dacă cuvintele ţi-au rămas nerostite. Mi-am jurat că i-o voi plăti înapoi. Am şi făcut-o când a mai venit într-o vizită. L-am întâlnit tot în hotelul acela foarte luxos. Am venit însă cu nişte funie şi nişte cătuşe. M-am jucat cu el. În joacă, l-am legat de pat şi l-am lăsat dezbrăcat iar după ce am decuplat telefonul am ieşit. Înainte de plecare l-am fotografiat atât pe el cât şi toate actele care le-am găsit pe noptieră. I-am promis că-i voi trimite scrisori de dragoste şi fotografiile făcute dacă inițiază vreo tâmpenie. Asta am făcut-o doar ca să ard în mine durerea simţită acolo în hotelul din munţi când am văzut, în primul nostru weekend, tristeţea din ochii tăi. Nu am fost vreodată slabă şi nu am acuzat pe nimeni de lucrurile care mi s-au întâmplat.

...........

Văd că vrei să pleci. Nu te opresc. Dacă însă vreodată în viaţă vei auzi o bătaie de tobă priveşte în jurul tău. Poate voi fi eu, sau poate va fi altcineva care te iubeşte dincolo de cuvinte. Ascultă sunetul tobei. E un sunet mut pentru mulţi şi pe care îl auzi doar când orgoliul din suflet s-a ars. Îl vei auzi cu inima”

 


M-a intristat mesajul lui, astfel că i-am răspuns:

“Cu ceva săptămâni în urmă, după ce am traversat în multe zile Rusia cu trenul şi am ajuns la Vladivostok unul din gândurile care m-au bântuit pe drum a fost că femeile care au fost valoroase în viaţa mea au fost precum gările din Siberia. Puţine, şi la mare distanţa una de alta. Sfaturi nu pot să îţi dau. Mă voi întoarce cândva, în câțiva ani, în ţară. Îţi voi scrie când voi avea ocazia.”

 

 Al cinsprezecelea mesaj:

După o lună am primit un pachet în care era....... toba cea mare şi o scrisoare.

 Scrisoarea a I-a

“După plecarea ta, am fost în fiecare noapte în faţa casei tale. Îţi priveam uneori umbra lăsată pe perdea. Îţi priveam prietenii care veneau şi plecau. Nu am plâns pentru că durerea pierderii tale a fost prea mare. Într-un târziu am decis să folosesc toba. Mi-a fost înfiorător de frică că inima ta nu o va auzi prin toate termopanele care îţi protejează intimitatea şi îmi era groază de faptul că voi putea bate toba DOAR o singură dată.

Când într-un ceas de seară m-am hotărât să o folosesc, cerul era întunecat precum sufletul meu. M-am aşezat în maşină şi am deschis cutia. În culoarea nopţii am privit cât am putut de intens la obiectul care speram să mi te readucă. Am rugat toba să nu mă abandoneze. Când i-am mângâiat în întuneric suprafaţa netedă mi-am dat seama că voi bate într-o ţesătură delicată de mătase. Cu cele două beţe în mână am închis ochii şi am început să bat. Ascultam sunetul mut al inimii mele care plângea.  Am bătut fără oprire, am bătut în ritmul stropilor care cădeau pe maşină, am bătut în ritmul vântului care mişca crengile teiului, am bătut cu furie aşa cum bătea ploaia în geamul tău. Inima ta nu m-a auzit. Nu m-a auzit!. Nu m-a auzit!. Am bătut toba fără să mă opresc o secundă. Am bătut toba până la răsăritul zilei. Vocea mătăsii, ecoul iubirii mele, era mută. Atunci am plâns pentru prima dată.

Nu am ieşit din casă mai multe zile şi m-am gândit doar la tine şi la rolul meu. Toba de mătase nu m-a ajutat să găsesc şi să păstrez marea dragoste.

Poate eu am fost doar persoana care urma să-ţi aducă toba. Rolul meu fiind trecător, o simplă mesageră în viaţa ta. De aceea am hotărât să ţi-o dăruiesc.

Sper din suflet să nu ai vreodată nevoie de ea iar dacă peste ani când vei privi înapoi fericit, o vei putea dărui cuiva mai departe. Vei fi astfel şi tu la rândul tău doar un simplu mesager. Dar vei fi un mesager fericit.


Voi pleca din ţară ca să pun măcar distanţă fizică între noi. Ultima ta atingere a rămas în mine, o vibraţie precum una lăsată de un gong într-o mănăstire tibetană, aşa cum mi-ai povestit tu odată. Amprenta acelei atingeri mai sună şi răsună în mine, ecouri peste ecouri şi sunt surprinsă de cât de puţin spaţiu sufletesc am nevoie ca să te păstrez.”

 

*****

 

 

“Ți-am citit mesajul azi, la aproape un an de când l-ai trimis. Scuze. Sunt într-un cort într-o oază în Mali. Internetul ajunge şi pe aici. Dacă nu cu altcineva, cu diferitele grupări Islamice.  Vreau să ajung la Timbuktu cu nişte soldați francezi.

Ce ai simţit atunci când ai citit scrisoarea Elenei?

Semnalul e foarte slab. Sper să ajunga mesajul.    

Chiar după atâta vreme de când ai trimis acest mesaj singura idee care îmi vine în minte e “Micul Prinţ” eroul lui Antoine Saint Exupery, el poate te-ar putea ajuta......” 

  

Al şaisprezecelea mesaj:

Îți scriu după patru ani

Mă prietene au trecut ceva vreme de când nu ştiu nimic despre tine. Trimit mesajul acesta ultimului tāu număr de telefon de pe care ai sunat-o pe soră-ta din Madagascar. Nu am convingerea că va ajunge la tine. Mai trăieşti?

Am evitat să îţi scriu pentru că nu au fost între timp chestii speciale în viața mea. Acum, îți scriu din nou despre ea. Tu eşti oricum singurul care ştie toate povestea.

Da m-am mai gândit uneori, în special seara, la Elena. Am recitit scrisoarea ei de zeci de ori. Poate am fost nedrept cu ea. Poate ar fi trebuit măcar să o ascult. Poate, poate, poate. Ghilotina mea cu lama de gheaţă a căzut prea repede. După multă vreme mi-am dat seama că nu a fost ghilotina, ci era aroganţa mea cea care m-a pedepsit. Într-o astfel de seară acum vreo săptămână am găsit în cutia poştală scrisoarea ei. I-am recunoscut imediat scrisul.

 Scrisoarea a II-a

“Dacă ţi-aş şopti la ureche când dormi numele tău secret, te-ai trezi brusc si m-ai recunoaşte?” M-am întrebat de nenumărate ori în ultimii ani dacă aşa ceva s-ar fi putut întâmpla vreodată.

 Încă din şcoala generală băieţii mi-au acordat mare atenţie. În liceu s-a întâmplat la fel doar că miza crescuse. Ştiam că erau pariuri cine va fi primul în stare să mă “răstoarne”. Am văzut dispreţul multora dintre ei arătat altor fete, lăudăroşenia şi superficialitatea lor. Lupta dintre sexe era nedreaptă. Dacă nu bifai pe palierul fizic erai declasată şi rapid înlocuită cu una mai docilă. Eram invitată frecvent la petreceri şi în cluburi. Aceleaşi comportamente. Cine învinge pe cine! Extrem de puţini dintre băieţi erau curioşi să cunoască persoana din spatele ochilor. Aproape toţi erau păuni aspiranţi în ale impresionatului. După ce au scorat fugeau cât mai repede la amicii lor să le dovedească prin descrieri detailate sau cu fotografii făcute pe ascuns de succesul avut. Jocuri puerile de putere.


Eram de asemenea conştientă că am puterea să decid într-un minut după ce am intrat într-un club cu cine as putea ieşi de acolo în seara respectivă. Era o aroganţă feminină dusă la extrem. Când mai ieşeam cu prietene, doar noi fetele, eram invitate frecvent de bărbaţi tineri sau chiar de cei între două vârste la diverse petreceri private. Uneori  întrebam pe cel care-mi făcuse propunerea: ”Dacă ţi-aş promite că nu se va întâmpla nimic fizic între noi în noaptea asta, absolut nimic, ar mai rămâne invitaţia ta valabilă?

Unii rămâneau blocaţi bâlbâind un “da” neconvingător alţii se repliau fie cu o înjurătură de “ce fufă arogantă eşti” sau plecau fără comentarii, fără măcar să salute şi selectau ca-ntr-un bordel alte posibile partenere de o noapte. Tranzacţii sexuale de ambele părţi.

După un timp am decis că voi trata bărbaţii în felul în care am fost tratată. Am luat contact cu o agenţie, curioasă să încerc calea asta. “Escortă de lux, o dată pe lună şi o singură dată cu un bărbat” le-am spus. Banii îmi ajungeau cu prisosinţă. Agenţia a protestat iniţial la condiţiile mele dar, pentru că eram altfel decât celelalte fete au acceptat. Nu depindeam de nimeni, aveam timp pentru mine. Plecam în fiecare zi la facultate şi apoi petreceam alte ore în bibliotecă cititind. Cărţile erau balsamul sufletului meu. Mergeam şi la sport cu aceeaşi tenacitate. Nu m-am deschis sufleteşte faţă de nimeni în tot acest timp. Nimeni nu ştia de această dualitate a vieţii mele. Zilele se scurgeau aşa, în tăcere, până când te-am cunoscut.

Mi-am dat repede seama că eşti altfel, că eşti într-o altă căutare. Ştiam că va trebui să iau o decizie. Odată când spuseseşi că te deranjează zâmbetul meu de Mona Lisa şi în special tăcerea care îi urmează, mă gândisem oare cum mă vei judeca tu dacă ai afla adevărul. Am ezitat să îţi spun nefiind convinsă că vei putea accepta. Ştiam însă că fiecare zi care se depunea între noi mărea greutatea capacului cutiei destăinuirii.

Preţul alegerii are întodeauna un cost ridicat, nu neapărat prin rezultatul implicit, ci prin renunţarea la alternative. Dar eram arogantă, arogantă.

Petreceam unele seri în cazinouri şi vedeam cum unii aruncau pe masa verde a ruletei sorţii câte un jeton de o mie de dolari doar să atingă paroxismul libertăţii. Am hotărât să aleg o zi, o dată, când îţi voi spune. Vroiam să trăiesc sublima libertate sufletească spre care aspiram cu tine. Restul îl ştii.

Timpul cu tine mi-a fost foarte valoros. Preţul aroganţei mele a fost pierderea ta. Sper că eşti un om profund fericit.

 

 

“Îţi scriu după şase luni. Scuze. Africa e mare. Da! mai trăiesc. Am trecut prin multe încercări. O fi forma mea de purificare sau flagelare? Ha! Ha! ha!. Mesajul tău m-a bucurat. Scrisoarea ei m-a întristat. Când sunt lecţiile vieţii cele mai valoroase? Când le primim sau când le înţelegem cu adevărat?

Mai ştii ceva de ea?”

 

 Al șaptesprezecelea mesaj:

 În toamna trecută la peste un an de la ultimul meu mesaj.

Am fost săptămâna trecută Paris. Într-o plimbare spre Turnul Eifel, lângă Palatul de Chaillot, pe şosea erau desenate tobe, zeci de tobe, sute de tobe, toate identice cu toba pe care mi-o lăsase Elena. M-am oprit siderat cu gândurile paralizate şi după minute multe am întrebat cu greu un poliţist dacă ştie când şi de cine au fost desenate sutele de tobe. Mi-a spus că au fost desenate în cursul mai multor veri de o femeie care spunea trecătorilor că vor putea auzi chemarea iubirii lor adevărate doar dacă vor călca peste ele. Dacă nu vor auzi cu inima sunetul tobelor înseamnă că nu au trăit încă adevărata dragoste.

De atunci grupuri de copii şi adolescenţi le recolorează primăvara şi toamna iar primăria pariziană încurajează acest obicei. În oraşul indrăgostiţilor, tobele îţi anunţă inima dacă ai descoperit sau nu adevărata dragoste a vieţii.

Toba de mătase mătase, firul roşu al acestei poveşti nu îmi aparţine. Toba de mătase este o poveste japoneză veche de peste o mie cinci sute de ani. Ce am desenat în jurul ei a fost cu ajutorul muzei din tastatura mea, iar restul e în imaginaţia ta.

 

 

Trimite pe Y!



Adauga comentariu

Copyright Horia Moga 1998-2017, Toate Drepturile Rezervate
itcnet
Forum Iasi | Prieteni, videoclipuri | Horia Moga foto&blog